Seninătatea minciunii

Seninătatea. La prima vedere, o stare ce ține de fericire, de împlinire, de sinceritate chiar. Dar există și seninătatea celui care votează cu extremiștii, și a celui care fură portofelul unei bătrîne în tramvai, și a celui care te minte - „utilitar”- tot cu seninătate. Există, cred eu, o seninătate a faptului rău, tot așa cum există seninătatea omului religios, căruia greul îi este ușor, în speranța mîntuirii. Despre seninătatea minciunii m-am gîndit să scriu, pentru că există ceva surprinzător, înduioșător uneori în minciuna nevinovată, seif al complexelor, recunoscute sau nici măcar conștientizate. Și am descoperit un loc unde minciuna senină e mai prezentă ca oriunde: universul chat-ului, de pe Internet. Un birou cu mese lungi, tineri care lucrează la computer. Muncă pentru export, pe Internet. Tinerii, tineri – dacă e lăsată pisica singură cu șoarecele în casă! - intră pe chat. Eu, utilizator de Internet pentru știri și pentru corespondență prin e-mail cu prieteni dragi, de departe, habar nu am de chat, nu m-a interesat niciodată flecăreala cu necunoscuți. Dar acum, pentru documentarea unei emisiuni radio despre Internet, spionez. Sînt în spatele unei studente de 21 de ani. Pulover tricotat în casă, nu chiulește de la cursuri, nu are prieten. Scundă, cu ușoare tendințe de îngrășare, nimic grav. În afară de complexe (la bloc a întrebat-o o fetiță: „Tu la ce învățătoare ești?”). Ochi căprui de căprioară blîndă, în spatele lentilelor. Scrie sub pseudonimul Venezia. Este în plină conversație; nu știu filmul de pînă acum.. ... Roco: Cum arăți? Venezia: Brunetă, cu ochi albaștrii. (Cu doi ii, unul pentru fiecare ochi) Venezia: Și înaltă! Roco: Sună apetisant. Venezia: Așai? Tu? Venezia: Descriete! Venezia: Descrie-te! „Am zis că sînt brunetă cu ochi albaștri...” - se întoarce spre mine zîmbind, parcă scuzîndu-se, obraji dulci de copilă rușinată. Și soarbe puțin din ceaiul pe care i l-a pus bunica în sticla de Frutti Fresh. Mă scuz eu, pentru că, fără să vreau, i-am zărit minciuna utilitară, senină. Și, prin ea, complexele. Mă simt vinovată. (Dar mă gîndesc și la o rubrică despre gramatica limbii române pe chat.) Chat-ul este o lume a frumoșilor, un tărîm al înalților, al ochilor tulburători – care nu se văd – o lume în care minciunile sînt scurte, de maximum un rînd. Și fiecare rînd ascunde complexe – fie kilograme în plus, fie centimetri în minus, fie lipsuri în educație. Acest loc al comunicării este, de fapt, tot ce vrei, mai puțin comunicare reală. Este locul unde se minte cu seninătate, tocmai petnru că gestul de a scrie nu are finalitate. Adevărul pare că nu își găsește sensul. Pe de altă parte, în fața unor așa personaje perfecte, plictiseala apare rapid; mai ales că toți seamănă între ei, manechine din vitrina magazinului de disponibili. O lume a iluziilor, unde trebuie să minți, ca să fii acceptat. În schimbul minciunii, vei primi viza pentru Þara Tuturor Frumoșilor. Este de condamnat o fată care, astfel, poate deveni, pentru cincisprezece minute, bruneta înaltă cu ochi albaștri? Cine are de suferit, în afară de ea însăși, la revenirea în lumea reală? În fața acestei lumi unde Minciuna este fermecătoare patinatoare cu rochiță scurtă, strălucitoare, defilînd în grabă în fața camerei de luat vederi, să nu se vadă că are picioare scurte, e-mailul pare, paradoxal, deja demodat, o unealtă a celor care chiar vor să comunice, în fraze mai lungi și mai meșteșugite, în care au loc și trecutul și viitorul, și amintirile și speranța. Mai greu, mai ticălos să minți în fraze lungi. În e-mail minciuna, cînd și dacă își face loc, își pierde seninătatea. *** Vinovăția și teama de generalizare mă fac să scriu un epilog-contraargument. Merg în spatele altei fete, blonde, cu ochi albaștri, cu picioare zvelte, de iapă de rasă. „I am working for a computer company...”, scrie. Scanez cu privirea replicile scurte de pe monitor, de sus în jos. Nici urmă de descrieri. Sătulă de eticheta trupului ei, fata frumoasă vrea să se știe că are și creier. Este cineva interesat?