Poezie
Moartea lui Dumnezeu
lui Friedrich Nietzche
1 min lectură·
Mediu
Sunt Cel ce Sunt
Glăsuia frenetic Stăpânul Atoate.
Stingherită, de veacuri lumea urzește o moarte.
O mână adulteră înjunghie pânza celestă.
Transcendența împresură noaptea funestă cu răcnete.
Dâra de sânge se prelunge pe Calea Lactee.
Constelațiile aleargă ciocnindu-se-ntre ele.
În cădere, pleoapele demiurgice
Scapără fulgere. Tună.
Plouă cu lacrimi serafice, nebună furtună.
Copacii se topesc în flăcări sângerânde.
Sihaștrii-și pun cenușă pe umbrele plăpânde.
Ochiul faustic sfidează păzitorii de dogme.
Sub cerul străpuns, siluete diforme
Gătesc îngroparea.
Un sarcofag din piatră concubină
Coboară chipul bătrânului Tricefal
În temnița Neființei…
Vagabonzi metafizici împroașcă cu bulgări…
Dar huma se mânie, azvârle jeratic,
Se spânzură vulturi, agonizează speranțe.
Florile se ceartă.
Nevrând să-și îmbie darul,
Mamele adapă jivine.
Pulberea cosmică se adună în Nimburi,
Vântul se gonește pe sine,
Chemând din genuni
Glasul Celui ce Este.
Roșesc călăii, văzându-și înșelarea,
Ființa are nevoie de tată
Și cerul și pământul și marea…
Setea de logos încheagă cuvinte.
Heruvii-și acordă lirele sfinte
Cântând către gloate
Sunt Cel ce Sunt: Alfa și Omega
Stăpânul Atoate.
004
0