Poezie
Amorf
1 min lectură·
Mediu
Amorf, ca Nietzsche cel răpus de propria durere;
Ca Dumnezeul ce tace de rușine,
Dar speră că totul are o ieșire
Cum noi sperăm că el știa de la-nceput.
Din haos va ieși mereu lumină
Căci totul are-un sens, o ordine aparte.
Voi trece oare c-un 'Big Bang' spre fericire?
Spre a mă expanda din umbra nimicniciei mele
Într-un ocean al vieții?
Și dacă da, nu voi lăsa în mine pustietate,
Așa cum a lăsat și El pustietatea-n mine?!
Mai bine nici nu mai privesc...
Nu mă mai uit la ceea ce m-aprinde
Și poate nu voi mai neferici,
Căci ceea ce nu e privit
E fără existență.
001.690
0