Poezie
Cel mai blând masacru din istorie
2 min lectură·
Mediu
Înainte să te cunosc mi-era așa de dor de tine
De-mi venea să mă arunc de pe niște planete cafenii
Și să cad într-o gaură neagră
De unde nu se mai întorc decât poate țipetele.
Înainte să te uit mi-e așa de frică de întuneric
De definiția întreagă a golului
De ulciorul lui plin de droguri ușuratice
De cimitirul lui înroșit de vise!
Înainte să nu te câștig îmi va fi așa de rușine
Că n-am aflat încă cine ești
Pentru a-ți putea povesti și ție,
Că n-am știut niciodată cine sunt
Pentru a mă putea ierta și singur
De tot ce mă doare, de tot ce mă mai uimește
La crăpatul viu al zorilor.
După ce am tot plecat și plecat,
După ce a început măcelul cel de fiecare zi
De pe colțul ochiului meu drept, cel mai bun,
După ce a început să curgă o grămadă de sânge
Din hard-diskul extern pe care le îngrămădisem,
Arhivate, pe cele douășpe iubite cu care
Mă întrețineam noaptea despre metafizicile
Nevoit senzuale și despre pâlnia și stamate,
După ce m-am garnisit bine cu știința sensurilor
Și a parabolelor vesele ale existenței
Fără să primesc accesul la licoarea
Mică strălucitoare neagră de dincolo,
Atunci am rămas singur cu ea
Cu întrebarea, cu liniștitoarea obsesie,
Cu unicul adevăr rămas perfect nedeslușit
În zațul de pe fund de cană:
Când întreg cerul clocotea,
Oare ea, ea ce gust avea,
Saliva de sirenă rubensiană?
001866
0