veronic s hotaraste sa dispara

Veronic se hotaraste sa dispara La capatul aleii, ultimul copac gardian adapostea refugiatul cu ochi albastri. Apare coliziunea elocventa a secundei de seara, reveland imaginea insului Lenore, adaptat postcomunismului:tenesi clasici, blugii taiati, rucsacul pe dupa umar, tricoul cu. Dar era ceva ciudat in atitudinea lui, poate tocmai ideea ca suntem straini apropiati de secole ma facea sa-l privesc asa. Poate… Nu stiu exact ce cauta, si pariez pe doua sticle de Cola ca nici el. Revelatia de langa parul in creion, alaturata brizei ce ma lovea din fata, ametita de fumul de patru zile, se nascuse parca de o viata. Daca e sa luam un om la modul literal, adevarul are multe aspecte. Aveam sa descopar la urmatorul apus ca ma pierdeam in perspective, si, in calitate de psiholog o dadusem clar in bara. Facusem o remarca la adresa arhitectului scarilor, care dovedise ca detine destul de mult umor. ”Cum de nu ti’e teama de mine? Puteam sa-ti fac rau.” “Daca aveai intentii criminale eram vatamata pana acum.” Discutia noastra, de fapt a lui, a durat in jur de o ora. A refuzat bani, mancare, sfaturi. Dar mi-a spus cu ce-l pot ajuta :”Vreau doar o tigara.” Bineinteles c-am ras .Cu lacrimi. Pacientul meu -Veronic- nu ma lua in serios si nu ma lasa sa-I pun deloc diagnosticul. Un rebel, era varsator sigur.