Poezie
Mai multe poezii
Pentru suflete razlete
25 min lectură·
Mediu
Cântecul cerului
Alb
A mai nins și iar a nins
Alba sufletului fire
Peste toate s-a întins
O lumină de iubire
Se făcea ca din poveste
S-a tot dus și n-a rămas
Înainte mult mai este
Vreme albă de popas
Crengi ca brațe-n rugăciune
Stau de suflet încărcate
Spre pământ a plecăciune
E atâta alb în toate
Se tot duce și se duce
Norul de pământ s-a spart
Raze vii care străluce
Mă apropie, mă despart
Mă despart și mă apropie
Raze moarte ce străluce
Apa noastră cea mai vie
Se tot duce și se duce
E atâta alb în toate
Spre pământ a plecăciune
Stau de suflet încărcate
Crengi ca brațe-n rugăciune
Vreme albă de popas
Înainte mult mai este
S-a tot dus și n-a rămas
Se făcea ca din poveste
O lumină de iubire
Peste toate s-a întins
Alba sufletului fire
A mai nins și iar a nins
Baladă
Cearcăne, descearcăne,
Suflete dezbracă-ne,
Dorule, răsdorule,
Suflete omoru-le,
Timpule, strătimpule,
Suflete-anotimpu-le,
Locule delocule,
Suflete de focu-le,
Ceasule, preceasule,
Suflete rămasu-le,
Gândule, îngândule,
Suflete flămându-le,
Osule-odiosule,
Suflete setosu-le,
Tulule, pătulule,
Suflete sătulu-le,
Golule, negolule,
Suflete răsuflu-le.
Bogata iarnă
Bogata iarnă sfântă
Cu îngerii ce cântă
Cu naștere curată
Din dragoste-nfășată
S-aștern pe la fereastră
Sculpturi cu fir de gheață
Sunt albe flori în glastră
Și sufletu-i în viață
Au troienit cărarea
Nămeții de zăpadă
Ce-au coborât să vadă
De unde-avem mirarea
Crengi bătrâne se apleacă
Îmbrăcate-n promoroacă
Și se scutură de ger
Parcă din pământ spre cer
E vremea primenirii
Cu duh de altădată
Semințele iubirii
Sunt mană-mbelșugată
Atâtea straturi albe
S-au așternut grămadă
Și încă vor să cadă
Pământului ca salbe
Lasă visul să primească
Marea veste-mpărătească
Într-un grajd întunecat
Dumnezeu s-a întrupat
Cuminte cerul plânge
Steluțe de cristal
Sub lacrime de sânge
E-un ceas sentimental
Printre chiote zglobiii
Își așteaptă moșul bun
Sfântă seară de Crăciun
Îngerii își nasc copiii.
Camerei 29
La voi cerul mai limpede pare
La voi cuvintele țin loc de ecouri
La voi năbădaie de inimi-apare
Ca tainicul foc dintr-un colț de tablouri
La voi se țes intrigi de capă și spadă
La voi nesfârșite pânze se țes
La voi sufletul zbiară: “Mai adă!
Din tot ce mai ai, tot mai ades”
La voi dorul primește culoare
La voi crengile cresc spre pământ
La voi nici o boală nu te mai doare
Că toate devin, se transformă-n cuvânt
La voi cafeaua e dulce și bună
La voi curge râul de miere
La voi, de nu-i soare, e lună
E cină de taină și-i înviere
Cânt–descânt
Ne-nghesuie anii și-s grei
Strâmte culoare
Dorul de umbra pașilor tăi
Culcuș de visare.
Fumul se naște și piere-n lumină
Gândul străbate eterul
Simt lucruri ce-apasă și scriu pe retină:
“Prea mare misterul!”
Tălpile goale pătrund în țărână
Dâră de sânge și har,
Trăim sentimente ce mereu se amână
Beznă cu lipsă de far.
Coboară o rază ca scară cu îngeri
Rana ființei-i deschisă
Doamne, în inimă simt că mă sângeri
Cu mila proscrisă.
În lupta prea dârză nu știu de-o să birui,
Culorile în ochi se topesc,
Și floarea cea albă mă-ndeamnă, cu firu-i,
Spre glie să cresc.
Cupele-s pline cu vin și cucută
Să bem în neștire,
Aripa noastră, prea veșnic cerută
Izvor de iubire.
Ninge în suflete, vifor de gheață
Timpul se unduie
Tânjim fără preget la loc în verdeață
Lumea ne bântuie.
Stai singur în rai și ne plângi, nemurire,
Crucea din carne se face
Pământu-i plămadă de grea fericire
Trăind în nepace.
Ne-ntindem pe lespezi cu somnul în gene,
Lumina se stinge,
Ne-așteaptă furul cu negrele-i pene
În trup se prelinge.
Și unul în două încet se desprinde
Sufletul urcă la cer
Oasele goale în lut se vor prinde
O moarte le pier.
Cântecul apei
Mândra mea cea mai de dragă
Dă-mi gurița ta de fragă
Și dă-mi mijloc să-ți cuprind
Inima să mi-o aprind
Dintr-un vârf de iasomie
Fă-mi, iubito, pălărie
Boruri largi ca să umbresc
Setea celor ce iubesc
Dacă bate vântu-n cracă
Tu fă-mi sufletul să tacă
Plin acoperă-l cu dor
Și dă-i apă de izvor
Tare-i Doamne jale-n mine
Când mândruța nu mai vine
Vremea trece greu, agale
Așteptând pasul pe cale
Bine-i Doamne-a fericire
Mândra când îmi dă iubire
Fuge timp și nu-l pot sta
Când mă prinde-a săruta
Cânt pentru Ștefana
Din furca gândului torc fir
Să-ți fac mireasă râu de nea
Să bem dintr-al destinului potir
Dulceața dreptului de-a ne avea
Când totul cânt-a sărbătoare
Și toate-n juru-i se nuntesc
E vremea sufletelor floare
Ce dintr-o rădăcină cresc.
Iubirea care azi ne leagă
Supune-o Doamne-ngăduinții
Și dă-i înțelepciunea-ntreagă
A omului cu forța minții
Să ningă suflete candoare
Cu fulgii mari ai tinereții
Mirajul vieții ne-mpresoare
Gustând din raza dimineții
În lumea plină de cuvinte
Tăcerea ochilor ne mai cuvântă
E seara gândurilor sfinte
Cu îngeri care inimile cântă.
Ceasul
Măsoară inima un gând
Rămas adânc înfipt pe cruce
Că pân-la sfântul prim cuvânt
Nici un ceasornic nu mă duce
Stigmate port în loc de ace
Și trag în mine tot păcatul
Coboară îngere și varsă pace
Peste durerea ce apasă satul
Pe gaura cerului cu soare
Văzui un arc care-mi întrece
Căzut în letargia care doare
E ceasul meu cu ore pân-la zece
Ceasuri de nisip
Ornicul tău bate
Ceasul iubirii curate
Zeiță a poveștii mele
Basmele tale
s-au golit de înțelesuri
Castelele noastre
au fost din nisip
Cine să știe cuvântul
ce poartă durerea
sau fericirea pământului?
Bat ceasurile de nisip
a toacă prelungă
spre spiritul
simplu al iubirii
Ești...
un prezent al inimii mele,
un veșnic al amândurora
Ciob
La sfârșit a fost Tăcerea
una surdă și plină,
trâmbițând a judecată.
Îngerii făceau curățenie
prin cotloanele cumințeniei lor;
Ultimele păcate se legau
cu fire de-ntuneric
și se puneau în balanță.
Dincolo, greu, atârna
o pană.
A fost apoi lumină!
La început...
Ciripici de înger
Tandră fulguire
de amintiri
printre golurile
prea plinului vremii noastre,
îngerii mi-au uitat numărul de telefon
și mă caută într-o absență dureroasă de aripi...
Ei nu știu că le aud fâlfâitul
în muzica stelelor
norocoase,
ascuns după o inimă
suspinând de duios.
Clipă
Fericirea de a înverzi
Pe-un zâmbet larg
răsfoind în taină
câteva vieți:
o pagină înainte,
o pagină înapoi,
o amintire în suflet,
un vis în speranță...
Chipul umed de lut
zvântat în lume!
Colind albastru
Colindăm colinda sufletelor vii
Îmbrăcate-n haina albă de zăpadă
Pentru toți aceia, cei mai triști copii
Pentru care fulgul nu mai vrea să cadă
Refren:
Clinchet de cristal
Într-al iernii bal
Naștere cu sfinți,
Îngeri prea cuminți
Dor de bucurie
Inimii să fie
Colindăm colinda iernilor târzii
Fericim lumina viselor de soare
Pendulăm trăirea, dreptul de a fi
Curcubeu de stele, aripii culoare
Colindăm colinda nașterii sărace
Se coboară duhul peste veșnicie
Într-un staul rece, plin de dobitoace
Își începe Fiul buna lui pruncie
Colindăm colinda magilor vestiți
Ce-au venit cu daruri, întru închinare
Luat-au drumul stelei, sfânt călăuziți
Pân-la ieslea plină de curat iertare
Colindăm colinda dragostei albastre
Nobile și bune, de creștin de viță,
Viața ta Hristoase, crucea vieții noastre
Pentru îndreptare și-ntru pocăință
Colindăm colinda marii sărbători
Care intră-n case cu-n bătrân Crăciune
Pe la geamuri, gerul pune dalbe flori
Că răsare-un astru care nu apune
Colindăm colinda îngerilor buni
Coborâți în noaptea sfântă de iubire
Să-mpletească mândre, falnice cununi
Pentru soarta noastră, pentru fericire
Colindăm colinda fulgilor de nea
Prăfuiți pe lume într-un semn de pace
Dumnezeu veghează după o perdea
Surâzând șăgalnic, face semn și tace
Colindăm colinda vântului ce bate
Printre crengi golașe, suflete pustii
Dă-ne Doamne blânda, dulcea libertate
De a fi de-a pururi vrednicii-ți copii
Vă urăm urare de Crăciun frumos
Seara ce-o petreceți, caldă amintire
Sufletul să fie plin de rod mănos,
Lacrima să uite de obraz subțire.
Consolare
Sufletul începea să prindă
praf,
copiii s-au săturat
să se mai joace
și-au hotărât
să se facă oameni mari
Mai târziu au înțeles,
dar sufletul devenise
de piatră grea
trăgându-i spre lume
Lacrima poate
să mai lase
întrucâtva
strălucirea luminii
de odinioară
Contingent: contemporan
Mă întâmplă
floare de gând;
Lumina se frânge,
se strâmbă
sub cărarea nebătută
a inimii...
Golurile s-au spart
de ochiul minții
ascuțite
povârniș de adânc
undă de liniște
pământească
rodească
sălbatică floare
de gând!
Crăciun
Clopot de aramă
Cheamă
Lumină-n fire
Subțire
Dorul de ducă
Nălucă
Fior de alt
Înalt
Creanga inimii
Suflete căptușit
cu cerneală
într-o dimineață a
ochilor mei adevărați
înspină-mă
cu versul tău mierlos,
Smochină trupului meu
acru
suflete bătrân
neliniștindu-te
pe culmile sperării,
cârjă inimii
sprijinduinde...
Cred...
Cred în lună, cred în stele,
Cred în vremea crengii mele,
Cred în șansă și noroc,
Cred în apă, cred în foc,
Cred în omu’ care-i bun,
Cred în viețile ce-apun,
Cred în valul mări-albastre,
Cred în toate ale noastre,
Cred în raza de lumină,
Cred în dorul ce alină,
Cred în strugure și grâu,
Cred în lacuri, cred în râu,
Cred în zâmbetul frumos,
Cred în gândul rămuros,
Cred în lut și în semințe,
Cred în vreri și în dorințe,
Cred în viață, cred în moarte,
Cred în rândul dintr-o carte,
Cred în frunza ce suspină,
Cred în vântul ce-o dezbină,
Cred în flori și în idee,
Cred în diavol și femeie,
Cred în mărul ne-mbucat,
Cred în draci și în bărbat,
Cred în îngeri, cred în sfinți,
Cred în verile fierbinți,
Cred în zi și cred în noapte,
Cred în vorbe, cred în șoapte,
Cred în tainica tăcere,
Cred în dulcea mângâiere,
Cred în firul ce răsare,
Cred durerii care doare,
Cred în bucuria vieții,
Cred în zorii dimineții,
Cred în bani și în putere,
Cred pe orbul care cere,
Cred în scris și în cuvânt,
Cred în bine pe pământ,
Cred în prietenii adânci,
Cred în maluri și în stânci,
Cred în vraja de acasă,
Cred în pâinea de pe masă,
Cred în cerul cu senin,
Cred într-un pahar cu vin,
Cred în inimă sălbatic
Cred în brațul tău molatic,
Cred în buzele de fragă,
Cred în draga mea și dragă,
Cred în ochii ce zăresc,
Cred copiii care cresc,
Cred în două câte două,
Cred în dorul viu de rouă,
Cred în sufletul de fum,
Cred în clipa de acum,
Cred în iarnă și zăpadă,
Cred în pace și în spadă,
Cred în sângele curgând,
Cred în lacrima plângând,
Cred în zborul libertății,
Cred în cumpăna dreptății,
Cred în umbra de pădure,
Cred în albe, negre, sure,
Cred în aripă nefrântă,
Cred în pasărea ce cântă,
Cred în tată și în mamă,
Cred în comedii și-n dramă,
Cred în spinul din cunună,
Cred în ploaie și furtună,
Cred în făt-frumos și zmeu,
Cred în Bunul Dumnezeu!
Crist-alin
Ochii pământului
Ciute adapă
Sete de crapă
Buzele vântului
Plouă culorile
Flori în grădină
Cerească lumină
Tânguie viorile
Frunzele moarte
Bântuie gândul
Tot îngânându-l
A verii șoapte
Crucile-s grele
Pline de sânge
Maria plânge
Lacrimi de stele
Luna coroană
Cerne aripe
Noapte de clipe
Roșie rană
Boala ființei
Ne roade osul
Purtând prinosul
Dulce-al credinței
Cristelniță
Aerul pătrunde în oase,
somnoroase;
și apa, și piatra,
și, mult prea adesea, dorul;
Le așteaptă timpul,
bătrân și gârbov,
în anticamera măduvei
și le servește
cu niște
secunde proaspete
răpite din creier.
Într-un târziu
va bate lumina;
fi-va închis, că
Ea nu știe
să fie
cu dinți de câine
ca să sfredelească
ființa botezului.
Criză de lumină
Îngerii au decis să vorbească,
Să spună deschis ce-i mai doare
Să-și lepede aripile ce nu vor să crească
Ori cele găurite de-atâta soare
La conferința de presă
Dumnezeu n-a putut să vină
Fiind reținut cu probleme
La consumul serios de lumină
Totuși, s-a remis prin fax
O declarație în exclusivitate
În care se specifica punctual:
„N-avem suflet, dar vă dăm libertate!”
În semn de protest, a-nceput să ploaie
Fiecare și-a luat partea lui
Ca pe-un sicriu purtat anevoie
Și-au coborât străfundul pământului
Îngerul meu stătea în derută
A vrut să știe mai mult despre mine
Nu-mi dorea o libertate brută
Ci o moarte așa cum se cuvine.
Des-facere
Bărcile noastre-s din lemnul de foc
Plutitoare pe ape, nevrednice-n loc
Le leagănă vântul în voie, hain,
Mi-e sufletul Abel și trupul Cain.
Vâslim cu nădejde, muncim cu sudoare
Că n-avem credința de-a merge-n picioare
Pe valul ce bate și unduie-n noi
Sperând să găsească ceva mai de soi.
Spre-ntinsele ceruri catargele bat
Prin mine ecouri de gânduri străbat
Se spulberă-n marea întinsă și rece;
Acasă e Tata? Tăia-va berbece?
Că veșnic din țărmuri în țărmuri plutesc
Vărsându-mi iubirea-n pământ, rătăcesc,
Ș-aștept să apară sirena morgană
Să mi s-agațe, cu-n zâmbet, de geană.
Ancora-voi în vis, la mijloc de mare,
Constrâns la cuvânt de-atâta mirare
E plină nevoia de-adâncă tăcere
S-ajung pe tărâmul cu lapte și miere.
Nu mă vreau, frate, nu vreau Adam
Să-mi fur fericirea, cu mâna, din ram,
Coroana cu spini la intrare s-o pui,
În ruginitul, sălbaticul cui!
Despărțire
Nu mă întreba ce mă doare,
Pune mâna pe inima mea,
Atinge-mă cu mângâieri de Dalilă
și privește-mă de la pământ spre cer.
Clădindu-ne, am zidit rânduri de suflet
până la înălțimea destinului comun
La masa tăcerii paharele-s goale
Cristalele sună a limbă de clopot
Nuntă lumească, mireasă lumină
Leapădă-ți trupul de zână
Am păcătuit de mii de ori dorindu-te
În brațele tale mă mântui.
Ne-am iubit pătimaș în umbră de seară
Dimineața ne-am spălat cu rouă și lacrimi
Am născocit amurguri în amiază
Pe umeri-ți rotunzi am scris poeme
Tu ascultai, și dintr-un zâmbet rază
Străfulgerai lumină pentru suflet
Azi mi te cheamă amintirea-n gând
Rămâi pe veci oglinda cuvintelor mele.
Dor de ducă
Doamne, când m-ai plămădit
Nu mi-ai spus că-s de murit
Și mi-ai dat dulceață-n viață
Dragostea de dimineață
Fluturi albi îmi poartă dorul
Însetat îmi e izvorul
Rădăcină strânsă-n trup
Simt o foame ca de lup
La ospățul de lumină
Mă rog Doamne ca să vină
Mândra mea de suflet plină
Să mâncăm în tain-o cină
Să ciocnim cupe de vin
În cămașa ei de in
In topit pe trupul gol
Vremuri fără protocol...
Doamne, când m-ai dat în lume
Marea era numai spume
Eu, un firicel pe plajă
Pentru a ursitei vrajă
Soarele era-n apus
Când pe mal tu m-ai adus
Tot tânjind după sirene
Și a lor negre sprâncene
Mândra mea fără de soață
Te-am prins la inimă hoață
Mi-ai pus-o la subsioară
Să-mi fie viața ușoară
Mi-ai pus-o în părul tău
Ca să nu-mi mai fie rău
Era-n zâmbetu-ți curat
Doamne, tare-s amorat!
Duminică sfântă
Era o duminică a inimii,
Sentimentele se împărțeau
în porții egale oamenilor,
prea diferiți pentru a se putea rătăci;
mâinile se-nrămureau,
spre rugăciunea ființei ascunse;
sprijiniți de gânduri,
clădeam vise de primăvară,
numai noi cu soare curat.
Iubirile, fericirile,
Aducându-ne mirosul
de vechi a lui Dumnezeu
Floarea inimii
Floarea inimii și floare
Doamne tare mă mai doare
Floarea inimii boboc
Doamne tare mi-i a foc
Floarea inimii petală
Doamne tare mi-i a boală
Nu-i loc
Cu noroc
Nu-i ceas
De rămas
Nu-i lut
Să-l sărut
Nu-i tină
Cristalină
Floarea inimii frumoasă
Doamne tare mi-i a casă
Floarea inimii cea plină
Doamne dor mi-i de slănină
Floarea inimii-ofilită
Doamne doru-mi-i de pită.
Focul
Focu-l stingi cu apă pură
Dragostea o stingi c-o gură
Focul arde și pârlește
Inima din sân iubește
Focu scrum în urmă-i lasă
Inima își cat-o casă
Focu para și-o ridică
Inima vrea dor să zică
Focu-i foc și, Doamne, frige
Inima vrea dor să strige
Focu-i mare și se-ntinde
Inima de om se prinde
Focu-i galben și distruge
Inima de om nu fuge
Focu-i rău și nimicește
Inima nu se zbârcește
Furie
Va veni o vreme
când totul se va colora
într-o culoare pe care tu
n-ai văzut-o niciodată!
Cuvintele mele vor îngheța
într-un țipăt mut
gata să străpungă
gândul idilei
ce-ar fi putut să fie...
O cale frântă
întretăiată de viforul
cântecul plin de suspine.
Lumini secătuind o lume
în care nu știu
dacă-mi voi mai găsi umbra.
Târându-mă, tu mă apeși
și tare mi-s grele
aripile tale
Sub cercuri negre și strâmte
Ne adăposteam de ochii cei răi...
S-au lărgit sferele noastre
și s-au ciocnit de alte interese,
fiecare cu un propriu
prea bine dezvoltat
Nu-mi place să iau decizii,
libertatea mea nu suferă amânare...
Dorul of de lume
se-ntinde pe buzele tale,
dar nu mai am atâta spațiu
să-l primesc în cercul meu
rămas la fel de strâmt.
Odată se v-a-ntâmpla să mă sufoc
Și tu vei fi demult plecată
Cercul o să mi se agațe
de ultimul gând: libertate!
Sunt orbul ce strigă
că nu te-ai îmbrăcat
nici astăzi asortat...
N-am ochi pentru schimbarea unei lumi
prea schimbătoare
și fără păcătosul meu ochi
Am inimă pentru tine,
țintă cuțitelor de venin...
Poate că jucăm cu reguli diferite,
Fiecare cu o altă jumătate neterminată
Stinge lumânarea,
oricum bate vântul durerii
prin sufletul pustiu de-atâta lume
care-l bătătorește!
Simt monstruos și văd enorm!
Ultima ta imagine
în care mâncai veselă înghețată.
În fond, eu sunt hrana tuturor,
un bulgăre de vifor
îmbrăcat în ciocolată.
La început e dulce, apoi...
Dar are în mijloc
axul care rămâne.
A nu se consuma
înainte
de a-l cunoaște!
Găurile ființei
Găurile ființei
nevăzute ulcele
pentru o sete de stele
Cearcănul cuvântului
alunecă hoțește
mut ca un pește
Lacrima ploii
picură vise
de prin culise
Scenă pustie
joc fără capete
viață de sticlă.
Inima florii
Nemărginire a eului,
cuprinde-mă în strâmtorile tale,
talazuri de vis
zbătându-se, oarbe, prin lume...
Căzut dintr-o-ntâmplare,
perind lucrurile
între naștere și moarte;
cuvinte mirosind a uitare,
flori înghețate în inimă,
agățate de limbă cu toarte...
Ne mai legăm de noi o vreme
Să n-avem a ne teme
de înșelăciune
În rugăciune
se spune
c-apune
flacăra vie
prin noi pustie.
La plajă
Stăteai lungită la soare
Prin porii tăi lumina
se încarna
luând forma trupului
plin de dorință.
Soarele-și croia drum
spre suflet.
Amiaza-l chema
în cotlonul ființei,
rază a tinereții
chipului tău.
Veșnicie primită
și lipsită
de ispită
Foc de soare
Iarna moare
și răsare
Dintr-o floare
De cicoare
Adormitoare
Stai la plajă
Ca o vrajă
Prinzi în mreajă
Tot ce-i ochi
Fără deochi.
Liniște paradisiacă
Lacrimi grele
Cad din stele
Îngeri morți
Bat la porți
Fiecare
Moarte are
Cale plină
De lumină
Aprig dor
Fulg ușor
Aripi moi
Pentru goi
Cină bună
Mușc din lună
Tai felie
Gust din glie
Fructe coapte
Cad în noapte
Să răsară
Primăvară
Ceasuri vii
Poate mii
Ceasuri slute
Poate sute
Mă voi naște
La un Paște
Mă cunun
De Crăciun.
Memorie
Coamă de deal
Întoarsă-n memoria
transparenței de cristal
Călător printre umbre
Rup franjuri de lumină
M-am retras în sufletul meu cuminte și
atent la memoria viitorului
Deschid porțile nevăzute
să inunde somnul
Clipă nouă
Vino de mă plouă
Clipă veche
Nu meriți pereche.
Moartea
Calea bătută ducea la departe
Curândă în moarte
Generoasă,
Spinoasă,
Plină de semne
Și-ndemne,
Cu braț de cenușă
Cu ochi de păpușă,
Mi-a-ntins o tavă
Þoi cu otravă
Mi-a zis să-nting
Viața s-o sting
Că-mi dă mireasă
Frumoasă,
Fără timp trecut
Fără loc pierdut
Casă cu lumină
Suflet fără vină!
Momo
Se tot spune prin povești
Despre timp că e corvoadă
Numa-n inimă de-l crești
Poate să devină roadă
Și ne plângem ne-ncetat
Timpul ne tot adumbrește
N-avem rost la ascultat
Totul ni se drămuiește
Nici o clipă nu revine,
Dar o alta îi urmează
Fiecare un suspin e
De nu stă, la suflet, pază
Floarea albă de secundă
Se tot duce, curge-n noi,
Þine-n viața ei rotundă
Bucurii și mari nevoi
Îngropat-am un copil
Pe sub aspra vremii piele
Mă trezește-așa, tiptil,
Îmbrăcat în haine grele
La un colț de veșnicie
Hoții orei fac trabuce
Peste tot din poezie
N-a rămas decât o cruce
Și întindem la păcate
Printre rime și picioare
Am atâta vreme-n spate
C-aud moartea cum mă doare
Nimeni nu mai știe rostul
Inimii în deșteptare
A trecut prin lume postul
De iubit și de iertare
Sus, pe cer, oglindă vie,
Fură chipurile luna
Șoapta timpului mai știe
Cântul pentru totdeauna
Jos, în lut, se mișc-un dor
Încotro-l duce pustiul
Prin prea lume călător
Se rotește fistichiul
Dezmorțit de promoroacă
Mai visez c-o să trudesc
A prelung bătea o toacă:
Inima, să mă trezesc
Plin de spaima morții mele
Mă tot vreau și nu mă pot
Cruce cu păcate grele
Scapă-mă, cu viu cu tot
Morile
Morile, feciorile,
Macină prigorile
Zaua cu rugină
Vreau-a la lumină
Să cate iubire
Dincolo de fire
Pe-un cal răpciugos
Fără grajd frumos,
Fiindcă eu socot
Că-s un Don Quijote!
Noapte cu chin
De patru bate-al nopții ceas
Și pleoapa nu vrea să coboare
Gândind iubirii ce-a rămas
O amintire-amăgitoare
Pustii sunt toate-n jurul meu
Pierdut li-i astăzi înțelesul
Și somnul vine tot mai greu
Când știi că nu mai ești alesul
Ce visuri tainice străbat
Prin geana aplecată-n gânduri?
Zdrobit un suflet de bărbat
Iubit în grabă, printre rânduri
Dar ochii-aceia te privesc
Din depărtata lor străinătate
Ce n-aș da Doamne să primesc
Iar dezlegare la păcate.
Nocturnă
Sub geana ta
stau gândurile mele
omizi pentru fluturii de mâine
Te privesc în ochii
primăverii noastre înflorite
Să nu uiți visul meu în somn...
Sub geana ta
stau gândurile mele
deasupra cuvintele,
iar întru sunt eu
contur al înțelesului
iubirii
Paște
Cântă îngerii prin cer
Trâmbițe a deșteptare
Azi cuvântul vrea-ntrupare
Și lumina vrea eter
Morții toți din amintire
Oasele și-au scuturat
Azi Hristos a înviat
Și-a adus cu el iubire
Într-un colț adânc de iad
Coborât-a mândrul soare
Din păcatul care doare
Picuri albi de suflet cad
N-a rămas decât greșeala
Fiecăruia din noi
Trupul este din noroi,
Cu o rază-i plămădeala
Cerurile s-au deschis
Fiul se întoarce-acasă
Mielul, jertfă, stă la masă
Vin să bem în Carte-i scris
Clopot mare din pământ
Bate peste noi iertare
Spini-s încărcați de floare
Crucea e de legământ
În biserică-i lumină
Doamne, lasă-ne-n cuvânt
Și pogoară duhul sfânt
Peste lumea ta haină
Poza lui Dumnezeu
Dumnezeu se pozase în gând
Cu-n pământ
Curgeau lacrimi de sărătură
În arătură
Avea așa o culoare
(de valoare!)
Pur și simplu sentimentală
(semn de boală)
Și-un chip de mucenic
(ceva mai voinic)
Cu fruntea cea plină,
neruptă lumină,
Cu ochiul cel mare
rotund ca de soare...
Prea albă poza ieșise
(probabil greșise
aparatul de fotografiat)
Pentru că imediat
S-a făcut negru de lut
Că m-am temut
De-o dragoste albastră
De-a noastră,
Muritoare,
Cicălitoare,
Adumbritoare,
Arzătoare...
Următorul:
Muritorul!
Pre-facere
Mirările s-au topit
în deșteptare;
Vieților noastre
ne cerem tribut;
Obloanele sufletului
scârțâie fum
Trunchiem sentimentele
la false surâsuri
Boală de dor nouros
PSEUDO-ISTORIE
Vechii daci,
bărbați din creier de munte,
aveau și ei o teamă
(poate luată în fugă din rai):
li se părea că cerul
ar sta să li se prăvale
peste cușmele lungi...
Noii daci,
bărbați de la oraș,
purtându-și costumele de firmă
în limuzine luxoase,
n-au nici o teamă
(în paranteză fie spus,
cred că n-au nici rușine):
parcă, din când în când,
se feresc să calce mai apăsat,
de teamă ca pământul
să nu-i înghită...
Ei, Miorița...
ce-o fi făcând ea acolo, acum,
când ploile de stele nu mai contenesc,
când eclipsele de lună se succed cu cele de soare,
iar brazii se duc la export...
Þăranul, săracu’, se duce la vot
și se uită, trist parcă, la telenovele!
A venit cineva, cică pentru integrare,
și i-a spus că n-are voie
să dea mai mult decât vor ei...
Suntem o țară mică,
de ce ne-am amăgi
c-am putea fi bogată?!
Maramureșul istoric s-a mutat
pe malul Senei
Þara Năsăudului și-a trimis grănicerii
la urmașii lui Don Quijote...
Mamele primesc bani mulți
dacă vor face copii
(mai este ceva loc prin jungla amazoniană!)...
Doamna,
ce țară frumoasă am avut!!!
Rămășiță
Într-o zi
vei întâlni resturile
vieții tale;
o să le privești curios
ca pe-o amintire;
te apleci să le scuturi de praf
și nu te mai ridici...
Într-o altă zi
vei întâlni rosturile
ființei tale;
o să privești fericit
ca pe-o fântână;
te întinzi să bei
și nu te mai saturi!
RÂMEÞ
Locul acela curăță gândul
De toate câte întină pământul
Locul acela spovadă aduce
Lumină plină din sfânta cruce.
Locul acela, loc de vecie
De-a de întoarce întru pruncie
Locul acela, locul de rugă
Pentru iertarea inimii-fugă
Locul acela, oglindă de cer
De-și vede omul trupul apter
Locul acela, scară de îngeri
Îți simte inima când vrei să sângeri
Locul acela, casă de Domn,
Nu lasă spiritul să prindă somn
Locul acela, capăt de greu
Blândă icoană de-arhiereu
Locul acela e parte din bunul
Lăsat pe pământ de-acel Prim, Unul
Locul acela, locul luminii
Unde coroana își scutură spinii
Locul acela, de sub o stâncă
Unde credința încă-i adâncă
Locul acela, tărie de munte
Așteaptă cugetul să ți-l asculte
Locul acela, c-o salcie mută
Șade sub crucea tot mai căzută
Locul acela, cu susur de râu
Dospește hrană ca bobul de grâu
Locul acela, închis la păcat,
Lacrimă femeie, sudoare-bărbat,
Locul acela e mai mereu
O întâlnire cu Dumnezeu
Regrete
Gâtuie lumea munți de tăcere
Lași-și ascund gândul în bani
Totul e ură, ascunse mistere
Cearcăn al inimii pline de ani
Pasărea pură suspină departe
Tânjind primăvara întâia de rai
Răsună ecoul vremilor sparte
În țara piciorului șchioapăt de plai
Munți-și apleacă creasta măreață
Apele-și strâng valu-n adânc
Pierduți printre rânduri stătute de viață
Nu ne-ntrebăm decât: „Ce să mănânc?”
Sufletul rabdă și astăzi de sete
Nimeni nu vrea să mai vândă iluzii
În negru-mbrăcate, doctorițe cochete
Zâmbind pregătesc performante perfuzii.
Scurt
Să scrii cu inima
în loc de peniță
cuvinte cu dorul
purtat pe sub stele
și-apoi caldarâmul cuvintelor
se încingă
să năvălească lava
iubirii în suflete
Serenadă
Umbrele tale se amestecau
într-un joc de culori autumnal...
cădeau zboruri frânte din amintire
peste geana uitării omenești
Frumosul - un tablou
Al sufletului plăpând
prăfuit și-ngropat
în demulturi...
Simt
Simt că-mi arde-n piept
Inimă de piatră,
Dorul meu cel drept
Arză-l focu-n vatră
Simt că mă topesc
Ca un sloi de gheață
Dacă nu iubesc
Pentru înc-o viață
Simt că vreau a scrie
Tot ce nu s-a spus
Orice poezie,
Cruce lui Iisus
Simt (simțire-aș moale)
Cum se bate-n sânge
Printre coaste goale
Sufletul ce plânge
Simt (și mă tot doare!)
Visul milenar
Înghețat în soare
Ceară de Icar
Simt (și tare-aș vrea
Să mă uit o clipă)
Peste pleoapa mea
Cade o aripă
Simt (dar înainte
Hoinăresc buimac)
Întru cele sfinte
Îmi fac semn și tac
Simt pentru o lume,
(Oare nu-i puțin?)
Vreau pentru un nume
Nafură și vin!
Spitalul de îngeri
În grija mea
sunt îngerii bolnavi;
Chilia mi-e plină
de aripi peticite;
Îi duc până la flacăra
cuvântului și
de-acolo
îi învăț să sară;
Ei mor frumos,
fără carne,
ca fulgii de nea.
Cine va ști
boala ce-i macină
în făină de stele
în afară de
doctorii cerului!?
Stele de foc
Ce inimi mai pârguiesc
prin lume?
Cețuri în memoria
dragostei curate,
plămadă de
râs și plâns
într-o lumină de carne
tremurândă...
Lacrima timpului
curtezându-ne spiritul
nobil,
sclavându-l cu nori...
Ce aripi slobode
mă-ntâmplă?
Sunt oameni
Sunt oameni care trăiesc
în propria lor inimă
sunt oameni săraci
ce nu pot fără de umbra lor...
Sunt oameni ce sălășluiesc
în inimile celorlalți
sunt oameni bogați
ce se gândesc la soarele de mâine
Echilibrul planetei
Stă pe umerii grei ai timpului
Telurică
Pe valuri e liniște,
Cumințenia pământului
s-a uscat,
Începutul caută
sensul uluirii
ființei
desprinsă de mersul
pe aripi flămânde...
Toate se petrec
într-un timp
ce nu mai aparține
inimii...
Golurile îmbracă
haine de fier,
cu greul apăsându-mi
pe tâmplă,
culorile și-au pierdut
orice miros
amestecându-se
într-un joc des-cântat;
Castelul de nisip
se doboară
de greutatea
unui fluture
frământându-se să
devină omidă.
Cumințenia pământului
se îneacă în valuri;
Salvamarii au adormit
pe aripile pescărușilor,
ademeniți de sirene
spre firul de liniște
marină;
Mereu un colț
al fărădelegii mele
muncește luminii
adânci!
Toamnă
Adiere de pași, foșnete de lumină
Fiecare clipă cade mai senină
Rupt din ramul cald, dorul după verde
Cade-n ochiul tău, lacrimă se pierde.
Burnițează iarba rouă de cristal
Sună ceasul toamnei, lung, sentimental,
Vreme de romanță lângă șemineu
Îngropați în viață, numai tu și eu
Zorii prind din zbor ultimul tău vis
Joc săltat de îngeri, colț de paradis
Brațul meu coboară dând rotund ființei
Punem chezășie inima credinței
Fâlfâit de frunză moartă
Bate seara pe la poartă
Ca să-mi cazi în brațe zână
Eu un sclav, tu o stăpână
Tranziția cuvintelor
Uneori, importăm cuvinte,
fără să știm prea bine
dacă ne sunt pre limbă;
Alteori, inventăm sentimente,
știind destul de bine
că ele nu ne sunt pe trai;
Traversăm
tranziția miezului de vers.
Umbra albă
Era o umbră albă, mare și goală
îmbrăcată în straie de apă.
Așa, împrăștiată, îmi apărea
dubios de frumoasă,
cu carnea mișcându-se în bătăile
ornicului de lemn.
Apoi noaptea,
fără de umbra
chemată acasă.
Picurii lumii agățați de gene,
prevestesc potopul
fără de arcă!
Viață
Cercuri pline de mistere
Viața nu-i lapte și miere,
Viața nu-i chin și sudoare,
Nu-i pelin, dar nici nu-i floare,
Nu e zâmbet, nici suspin,
Nu e trandafir, nici crin,
Nu e luptă, nu-i nici joc,
Nu e șansă sau noroc,
Nu-i nici bani, nu-i nici putere,
Nici blestem, nici mângâiere,
Nu-i nici fast, nici sărbătoare,
Nu-i nici plină de culoare,
Nu-i nici veșnic plagiat,
Nici oglindă, nici citat,
Nu-i nici azi, nici ieri, nici mâine,
Nu e nici miros de pâine,
Nu-i nici ici, nici colo nu-i,
Nu-i nici poftă pusă-n cui,
Viața este, scrie-n carte,
Parte trup, și suflet parte,
E o undă de neștire
Și o sinceră iubire,
E o muzică stelară,
E o rugă milenară.
002789
0