În căutarea iubirii pierdute

Cu toate că este cel mai banalizat, uzitat și de la sine înțeles cuvânt, voi stărui să prezint sensul iubirii, nu al termenului „iubire”, ci al înțelesului acestui termen. Iubirea e ceea ce cântă trubadurii, ceea ce năzuiesc perpetuum poeții, ceea ce avem nevoie în momentele sufocante de gol interior. Pentru cei așezați la casele lor, nu este altceva decât un simptom, o înclinație spre nebunie. Dar ce aceștia nu cunosc este că iubirea e o eliberare de moarte, un triumf al vieții, chiar dacă poate duce până la atingerea limitei paroxiste cu care se simte viața. Iubirea nu e orbire, ci e îmbătare cu elixirul miraculos, ce ,pentru toți nebunii care-l doresc mai presus de orice, reprezintă unica modalitate de a trăi, de a-și duce traiul pe lumea aceasta. Iubirea scapă determinațiilor ce ar putea să o încadreze în schema bine-rău, iubirea nu este ceva pe care îl alegi, îl drămuiești, îl judeci, neexistânt absolut niciun criteriu de discernere. Aceasta scapă, cu adevărat, de sub considerațiile cu care ne îndoctrinăm și ne îndobitocim propriile conștiințe. Adevărul este că cu cât mai multă conștiință cu atât mai multă iubire, dar efortul nu poate fi făcut decât de sufletele eliberate de un sine autoritar, eliberate în același timp de mecanicismul intrinsec al lumii. E nenatural să se întâmple așa ceva? Posibil, pe cât de nenatural este însuși Dumnezeu.