Una musica brutal

Melancolia iarăși mă vizitează.
De unde vine?

Cum, nu știi?
de unde-a plecat, tot din mine;
ea stă mereu pe loc, nu pleacă nicăieri.

Da, e corect mă vizitează,
pentru că Eu îi par mereu altul,
nu mă recunoaște, e derutant pentru ea.

De fiecare dată
încearcă să se convingă
dacă tot la mine a nimerit,
și nu la Floricel sau Natanael.

Nici măcar n-o pot numi melancolia mea,
deși tocmai pe mine,
unicul ei mediu, același,
trebuie sa mă identifice,
NEpărăsindu-mă,
într-o iluzie perpetuă.

Așá luăm reciproc act de prezențele noastre:
permanent purtată asupra mea,
niciodată nu mă va plictisi, o știu.

Asta ar însemna
să capăt imunitate la melancolie...
trist, dacă stai să te gândești,
vorba proverbului:
„rău cu rău, dar mai rău fără...”

Dansăm un tango pasional ea și cu mine,
ne vorbim din priviri, ne apropiem buzele,
dar savurăm absența sărutului.

Nimeni nu înșeală pe nimeni,
prejudiciul sugerat de cuvîntul iluzie
este doar aparent,
elementul volițional, premeditat,
pur și simplu nu există:

Așa ne-a fost dat să ne trăim setea,
simțind-o la fel de proaspătă,
moment de moment...

En el triste carnaval...