Poezie
Labirint
de Mircea Hortensiu Tomuș
1 min lectură·
Mediu
Era parcă ceață...o ceață de neguri
ce dur stăpânea întinsul de-argint.
Eram schingiuiți de foame și friguri...
În față ne-apare un vechi labirint.
Deodată ceața s-a spart,dispărută,
gonită de vânt în marea nebună.
Un cântec divin de pe corzi de-alăută
venea ca să nască în praguri furtună.
Vâjâitul ca vraja ne-atrăgea înăuntru.
Prin colțuri păianjeni-străjeri ne păzeau.
Mergeam prin pădure,prin tainicul codru,
departe,în neguri,flăcări albe ardeau.
Cu gândul străpuns,cu inima frântă,
pășeam peste ore,cruci și morminte,
fața ne era crispată și-ntinsă,
doar pasul și firea se mișcau înainte.
Labirint,catacombă cu colțuri mizere,
pădure-nțesată de fiare și oase,
chematu-ne-ați noaptea în cânt și himere
să ne chinui ființa pe pietrele roase?
Orbit,stăpânit de fantasmele morții,
Voiam să Te strig,să Te chem...Cu ce drept?
Stăteam doar năuc,dezarmat,în brațele sorții
Să-și spună verdictu-nțelept.
...tot mai aproape,noi tot mai departe
în labirintul ce-și păzea comoara...
Mormintele parcă-ncercau a socoate
anii ce-n spate-și duceau greu povara.
00783
0