Plouă

Plouă. E vară… dar plouă în semn de protest. Tu nu mai ești... și plouă. Urlete surde își află ecoul în picurii reci, ce cad neîncetat. Mi-e frică, mi-e dor! Te-au claustrat într-un sicriu mult prea rece. Te-ating și totuși... nu te simt. Mi-e frică! Ziua va trece și la sfârsitul ei, chipu-ți fi de mult acoperit. Mi-e dor! A ta sărutare pe buzele-mi tremurânde n-o voi mai simți. Răceala ce a luat locul căldurii tale mă mistuie, mă-ngheață. E liniște... și totuși furtuna e în toi. Lacrimi amare udă ale noastre fete triste azi, spălându-ne sufletul o veșnicie. „Veșnicie” ce cuvânt înfriorător. Înseamnă prea mult timp.... Mă bântuie un gând, iubite: acela că-n veci nu te voi mai vedea. Mi-e teamă! „Nu plânge!” aș vrea să-mi spui ș-apoi să mă mângâi. Plouă. E frig. Mi-e teamă... Mi-e teamă căci mâine aici nu vei mai fi. Voi plânge, al meu suflet va suferi. Un iris plăpând îți voi culege. E floarea noastra iubite. Þi-l voi sădi pe cimentul rece și-ale mele lacrimi îl vor ocroti. Mi-e frig și lacrimile-mi curg șiroaie. Mi-e frig! Nu mă auzi??? Trezește-te!!! Și învăluie-mă cu-a ta căldură. Ridică-te! Nu poți muri! Atâtea planuri se vor irosi, te vreau alături. Spune-mi: ce viață voi avea fără de tine? Încotro pașii mei se vor îndrepta de-acum? Mi-e frică iubite, mi-e frică... Plouă, ai tăi plâng într-un colț, răvășiți, iar eu mă usuc tot mai mult. Fie-ți milă! Trezește-te iubite! Sau ia-ma cu tine.... Plouă... glasul mi-a amuțit de-atâta dor. Aș vrea să te strig și toată ființa-mi e înfiorată de un urlet îndurerat, pe care însă, îl înăbuș, el nu-și găsește ecou decât în întunericul coridoarelor tăcute din labirintul minții mele. Iubite plouă... Șoapta-mi se pierde în neant. Sunetu-mi surd încearcă a răzbate spre depărtări... Mi-e dor și plouă iubite... Rochia albă ce-o port azi pentru tine, și-a stins culoarea în stopii reci, mărunți. Priveste-mă, sunt eu, adu-ți aminte de trecut...