taia preda guiggiani

Când scriem, o facem cu noi înșine, așa cum suntem, așa cum simțim...
O baie în undele propriului ocean, conștiița dependenței de iubirea maternă, oglinda cotidianului ce pare rutină și nu numai...
În puține cuvinte: obișnuința de a viețui, chiar și atunci când "nori negri" întunecă orizontul.
Îmi place!

Este o voce in pustiu, trezirea dintr-un vis recurent.
"Dă-ne ,Doamne, mintea românului cea de pe urmă",dar și atunci e prea târziu...
Se simte dezamăgirea profundă în urma unor speranțe colective,rău distribuite, efemere! De câte ori nu ne-am păcălit?
Suntem creduli, naivi ori total nepregătiți?

Poezia este bine structurată,o izbucnire spontană, un mesaj al înfrângerii,asumarea unor responsabilități la limită,melancolice, fâră a azvârli culpe la stânga și la dreapta.

Zguduitor!
Sufletul neliniștit al unui adult crescut prea repede peste copil...
Curajul tardiv al mărturisirii ar putea cicatriza rana sangerândă...