Teoria muzicii bune

Dacă stai în casă și crapi de plictiseală, nu pentru că nu știi ce ai putea să faci ca să te distrezi, ci doar din simpla realitate a dificultăților financiare, recurgi la diferite metode de a-ți petrece timpul ( care, pentru că vorbim de o persoană obișnuită a secolului 21, nu implică o carte sau alte documente de “iluminat”minți obosite ) recurgi la cele mai „la îndemana”metode de...cum spun vorbitorii de engleza....”kill some time”. Cea mai populară metodă de omorât timpul trebie sa fie butonatul, sau pentru cei necunoscători ( probabil cei care și-au petrecut viața intr-o peștera din munții Verhoiansk) este uitatul la televizor intr-un mod haotic, schimbând canale atât de rapid incât ochiul prinde numai o singură imagine de pe fiecare post de televiziune. În acest mod se poate observa limpede adevărata natură a omului, acea ființa a cărei sete de cunoaștere nu are granițe. Bine, doar să observăm că spiritul e încă viu, în realitate această căutare nu duce la nici un rezultat vizibil sau pozitiv. Nu știu cât de mult te poți culturaliza văzând pe ecran 26 de emisiuni in fugă , asta fară sa ai televizor cu split screen, însa cu siguranță pot spune că mulți au încercat. Eh...dar pentru că încercarea moarte n’are, nu cred că rasa umană se va desprinde de acest minunat exercițiu involuntar, innascut parcă. Plictisit de nimicurile de pe „fereastra” cutiei negre, încet-încet îți dezlipesti ochii de sticlă si îți încerci norocul la calculatorul personal plin de mizerii, măgarii si softuri inutile care, dacă ai sta să calculezi amenda posibilă, te-ar duce la câîiva ani de racorică sau la o datorie care nici stră-strănepoții nu ar reuși să o plătească în întregime. Se deschide...Windows Xp (pirated edition )...noroc că winampul e free, ti-l descarci de pe net. Imediat ce e deschis, îți apare o fereastră ce poate cu ușurință concura in lungime și diversitate a numelor cu lista victimelor holocaustului. Pană si lista de winamp a unui manelist are o oarecare diversitate, ca na, se mai gasește un Parazitii printre tonele de melodii ale lui Guță si restul familiei lui sau o melodie populară printre metalul unui rocker adevărat. (apropo de Guîță....am rămas cu gura căscată când am văzut ce productiv e omul ăsta...dacă industria romana ar fi la fel de productivă i-am întrece pe americani în 6 luni...în 2 ani am face ca restul lumii să pară că se scufundă intr-un al doilea Evul-Mediu...dar asta referitor la cantitate...cât despre calitate...e o cu totul altă discuție) Dai drumu’ la muzică...Metoda cea mai bună, în caz de te-ai săturat de cele 6342 de melodii de pe hardul tău de 40 Gb, este să folosești shuffle-ul, ca si cum i-ai zice calculatorului: „fă-mi o surpriză...dar vezi ca nu ai prea multe variante...numai muzica copiată de mine”. Probabil tipii ce au scris programul au prevăzut si astfel de cazuri: bărbat/femie plictisit/ă de moarte...activează programul: „mai belește tu înca o leacă ochii in monitor că nu strică”. Și începe sa cânte. Nu contează ce cântă cât timp ești la calculator, orice gen devine muzică de fundal, că odată cu acest produs al industriei americane am importat și multitasking-ul: adică o faci pe-a Napoleon, 4 treburi în timp ce te scobești in nas și te scarpini in fund cu aceeași mână (preferabil stânga...prietenii știu de ce...). Dar să revenim la subiect că am deraiat ca acceleratul de Constanța...ce numim muzică bună?...personal, numesc muzică bună tot ce ascult si imi place, cred că muzica bună nu trebuie să treacă decat un singur test: cel al publicului. Desigur mai este și chestiunea manelelor ori a industriei muzicale ce dezvoltă variatii pe aceleași subiecte sau „dau viată” hiturilor anilor 80, se mai numește și frecție la piciorul de lemn al creativitații „artiștilor” contemporani ( ei pornesc cu ideea: nu ajungem nicăieri dar măcar banul iese – „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim...” ). Dacă soliștii ar depune măcar jumătate din efortul care îl depun pe scenă, îin încercarea tragi-comică de a părea că nu scot numai aer pe gură, ci și cuvinte, atunci am avea un motiv adevărat să mergem la concertele lor și să le cumpărăm muzica. Este foarte dezamagitor să auzi o voce când asculți un album și alta când asculți interpretul facându-și numărul, așa că recurg la metode mai puțin ortodoxe, deși sunt des practicate. Asta il departează pe ascultător de artist. Artistul ar trebui să se adreseze direct, sa se deschidă astfel încat nu numai vocea sau versurile să atragă, ci și prezența lui in acel moment, faptul că este acolo, impreună cu publicul, trup si minte (ce sufletist am devenit așa..brusc...), nu atunci când mimează după o melodie de pe cel mai recent CD al lui în timp ce se gândește la culoarea tapițeriei din următoarea mașină. Cred că cer prea mult, dar zic sincer că am fost la concerte si concerte: live, ne-live, part-live...și diferența este ca de la cer la pamânt. Când vezi că bateristul isi dă duhul pe acolo prin spate, că basistul chiar se concentrează în timp de trage de corzi și nu adoarme și că solistului îi sare saliva îți dai seama că pun multă pasiune in ceea ce fac...ei merită ascultați! Da...ar fi cazul sa închei. Nu pentru că nu mai sunt multe de zis, sau pentru că mi-am dat seama ca zic abureli si scriu degeaba (crede-mă..mi-am dat seama de asta de la prima frază...) dar pentru că am deviat de la subiect si nu mai țin minte ce vroiam sa scriu de la bun început. Am început cu ideea de jurnal și am ajuns la teorii de doi bani...e bun! Concluzionez: muzica bună nu este cea care o asculți în timp ce vorbești pe messenger sau faci nush ce pe calculator sau prin casa...muzica bună este cea care o asculți cu ochii închiși!