Artistul in singuratate

„Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni, de o înțelegere sufletească” George Meniuc Artistul literar, aflându-se în picul creației, deschiderii a unei culori noi, simte mereu un zbucium interior care îl urmărește ca un blestem, ca o taină ce cere a fi descoperită, ca o simțire lăuntrică de o importanță vitală ca aerul, apa și lumina; fără de care ești doar o simplă umbră a cărei reflecții reprezintă un suflet pustiit ce rătăcește singur în căutare de liniște. El nu poate să accepte o astfel de soartă, căci dacă am defini soarta, am spune că ea este o condiție de viață descrisă de un drum al vieții într-un ecosistem format din două lumi(interioară și cea exterioară), ele fiind două forme diferite, însă mereu într-o interdependență continuă. Scriitorul în singurătate se simte izolat doar în lumea sa interioară: el nu are cu cine vorbi, nu are pe nimeni aproape ce l-ar putea asculta și astfel a-i susține puțină liniște măcar până seara viitoare, căci este imposibil de a ignora total acest zbucium, după cum am mai spus, el este un adevărat blestem, „se frământă ca urmărit de blestem” până când nu va dezvălui gândurile sale lumii întregi, o condiție a omului de creație fără de care nu-și vede rostul; dar de ce să spunem că artistul are nevoie de singurătate și liniște amorțitoare pentru a crea esteticul? Sigur, arta cere liniște și implicație maximă cu tot trupul și sufletul creatorului, dar care este sursa de inspirație a artistului? Natura, lumea, lumina, sunetul, într-un cuvânt „frumosul” - sunt principalii generatori de artă, care pot fi expuse datorită senzației, capacitatea corpului uman de a percepe obiectele cel înconjoară, aceștia sunt factorii care impun omul de creație să lămurească lumii ce simte, ce vede, cum înțelege lăsând o mare comoară pentru cei ce doresc să o dezvăluie. Dacă vorbim că principala sursă de inspirație este lumea înconjurătoare, tot spațiul în care se află artistul, atunci în această lume exterioară creatorul nu este singur, el este înconjurat de propria complexitate creatoare și ea se manifestă din plin; el soarbe mesajul transmis de lumea exterioara și o importă în cea interioară pentru ai perfecționa conținutul, fiindcă tot ce vedem și sesizăm o facem cu ajutorul unui aparat de funcție non-stop pe nume rațiune a sufletului; o unicitate de care dispune fiecare din noi, însă nu fiecare are acces la ea; e foarte important de a te înțelege pe tine însuți ca apoi să-ți zici: „totuși e minunat să fii geniu de creație” , toți suntem genii, însă nu va vedea nimeni în noi un geniu, fiindcă noi înșine nu avem ochi pentru a ne desoperi; perioada în care trăim astăzi este cea a tentațiilor ce are foarte puțin comun cu rațiunea sufletului. Tentația este o formă aparentă, nonvalorică cu o existență mizeră, de moment. Artistul pentru a crea are nevoie de un ansamblu bogat de idei pe care le poate sesiza, după cum am mai spus, în obiectele ce îl înconjoară, sau din practica sa de viață, din relațiile sale sociale; ideea nu rezultă din singurătate, ideea apare în urma unui raport între două sau mai multe lucruri, necesită legături directe între fapte; de asemenea se pot naște idei din alte idei, asemenea a două teoreme demonstrate în urma cărora se deduce o a treia teoremă. Astfel, artistul de creație descoperă ideile sale în fenomene care de la prima vedere nu au nici o importanță, însă luate în raport cu alte obiecte sau puțin schimbate - află ne-descoperitul. De exemplu: să luăm două fenomene ca răsăritul și apusul soarelui. De la prima vedere pare ceva obișnuit, ceea ce poți admira de zi cu zi, însă dacă cineva le va schimba cu locul, adică, te vei culca la ora obișnuita, dar nu te vei trezi dimineața ci seara când soarele apune și vei fi întru-totul încrezut că e dimineață – vei simți îndată că ceva sa schimbat, că e o dimineață neobișnuită, soarele îți va fura atenția, un soare pe care nu l-ai descoperit niciodată, un răsărit de apus neobișnuit. Astfel se nasc ideile, apoi și creația. Dacă ar exista o recetă de creație, cred că ar avea aspectul: într-un vas se pune o bucățică de mediu ecosistemic peste care se toarnă 2, 3 picături de rațiune urmată de un șuvoi subțire de înțelepciune și adevăr. Timp de câteva clipe se depistează semnalul analitic al compusului(partea cea mai complicată). Ideea se fixează alături de alte idei rezultate din alte reacții. Ansamblul de idei formează o artă de creație.