Grandomanie
De-aș putea să nasc Un prunc în cuvinte… Să-l alint Cu propriile lui versuri, Semeț să se înalțe Din bezna mediocrului, Să dăinuie pe buze Efemer umane Și, nemulțumit, de-acolo Să
Pustiu
De când nu ai mai privit Trufaș linia orizontului? Când a fost ultima oară când Ai râs descreierat Sub un cer pustiu? Vreau să știu dacă suporți Vidul ce-ți împresoară viața, Fără a te
Fără control
Râzi, hai râzi pe cât poftești de mine, poți să mă arăți cu degetul și să strigi cu al tău glas strident: Nebun, nebun!!! Poți să mă vorbești de rău, să mă condamni pentru ceea ce tu, om
În lumea mea…
Deloc nu-mi pasă de ura ce mi-o porți De vorbele urâte, de lacrimile ce le verși. E mai bine așa. Acolo, în lumea mea nebună Ce în țeastă-mi e închisă, Te ador, iubito, la fel ca la-nceput. Nu
