Rătăcire

Rătăcire Ah, ce frumos este în parc, Atât de frig și totuși bine Am încercat să nu mă-ncarc Dar n-am putut să uit de tine… Timpul se scurge mult prea lent Melancolia-n mine taie, Degeaba neg eu vehement, În mine s-a aprins văpaie… Mă macină încet, încet, Lovindu-mă cu-a sa putere, Mă strâng fără să scot un scâncet, Degeba, nu mai simt durere… Și-atunci când mă opresc din plânset, Îmi amintesc ce-a fost odat’, Când nu-mi înăbușeam vreun râset, Și nu eram înfrigurat… Iar spiritu-mi era chiar liber, Nu mă gândeam că-s efemer, Și dragostea îmi era lider, Acum, ce mai pot eu să sper? Când demonii îmi trec prin suflet, Și îngerii sunt toți căzuți, O șoaptă fină, e un tunet, Ce amintește ce-ncrezuți, Pot fi acei ce-ntâmplător, Nu știu ce rele-n vorbe nasc, Scumpele-ți visuri toate mor, De plictiseala ce o casc, În urma lor se lasă gol… Puținul ce-am avut mi-l strâng, Aș fi vrut să nu mă scol, Acum degeaba mai plâng… Iar a le tale sentimente, Sparte-s în mii de fragmente, Privirile-ți sunt reticente, Dojenile-ți sunt vehemente: „Mai bine nu ne-am fi întâlnit, Deși n-ai vrut, ai reușit, Prea puternic m-ai rănit, Ce-a fost frumos, s-a cam sfârșit…” Amar, mi-ai spus atunci să-mi fie, Amar mi-a fost când te-am lovit, Mult mai amar decât ți-e ție, Deși ai sufletul zdrobit… Mi-e spiritul numai o rană, Ce plânge cu lacrimi de sânge, Mintea-mi a ajuns o stană, Pentru ce-a putut a frânge… Pierdut mă plimb în rătăcire, Lipsit de ocrotiri deșarte, Să-mi regăsesc din vechea fire Descânt pentru această moarte… Sper să-l găsesc cât mai curând, Căci fără de a sa putere, Întreg nu voi mai fi nicicând, Înnebuni-voi de durere… Amarnic trece o secundă, Încet de parcă e un veac, Când grijile-n mine abundă, De-abia mai pot acum să zac… Zadarnic visele-mi abundă, Căci somnul nu vine oricând, Apuc să dorm doar o secundă, Pentru a mă trezi plângând… Socol Ionuț