Simion Cozmescu

așteaptă-mă ca un liliac atârnând în gol afară părul să te împuște la fiecare trecere de cauciucuri de mașină bețivă lasă-mă la masa mea murdară cu două maimuțe bete din cromagnon sau pe acolo

nu noapte pun urechea în mocirla dezghețată vine trăsura lalelelor caii toporașilor bat potecile invers sub copitele cerbilor mâna birjarului lovește o creangă de vânt nu noapte te aștept

a mea se desfată sub ninsorile lui mai clipele forfotesc la revărsarea ei în viața mea ascult zeii cum recită pietre și junghiuri sughițuri mă trec dar eu și cercul vai am mâini de bătrân pe

îmi răsar crini din măduvă și miresmele de salvie roșie din călcâi adună colibri în jurul pașilor mei pulberea rămasă din ochii tăi femeie curge vie un simun albastru dezgropându-mă dacă

vă implor să faceți dragoste credința mea luați-o ca un drog avem de turnat o poveste în balamale pomii scuipă sâmburi și ușa e blocată vă rog citiți e simplu e primul orgasm tu și tu nu

am lucruri de spus devreme când ceața pare o prelungire a respirației catargele lucrurilor concrete se scufundă în caldarâmul peremptoriu și întinat de toate nenorocirile scurse prin tălpile

îi dau bă la ăla un like uite își repară dinții are smalțul smiley cum trebuie oare de unde are bani ar trebui să anunț DNA-ul eu am trei carii și o nevastă gravidă de 16 luni nu am bani și de

mai sunt așa de multe ori de discutat aranjat împăturit pui picior peste picior gestul femeii care seduce și trimite vibrații în plasa păianjenului povestim lejer în timp ce din

mi-e susurul și inima și gândul tău aproape lovesc cu o vreme și-o clipă și-un timp în ferestre umbre ițesc curioase poteci și sentimente prin vena cavă care mă leagă de viața asta sunt un

2. stau și mă întreb din ce țară vin și pleacă iubitele lungile languroasele și eterice precum copacii care m-au îmblânzit și m-au făcut animalul lor de companie vagoanele

și vine vremea de iubit clare zările se apropie ochii mei veghează suflă stihuri și mătrăguni și gene lungi de nibelungi veghează tipsii de argint cranii străvezii e vremea de iubit avem cerul

păsări care își caută menirea bucăți de puzzle în mâinile unor copii nenăscuți răsucindu-le într-un uter eter sau mai simplu ceva cer acele păsări în stoluri incremenite apoi brusc năpădind

să nu vină factura la iubire că nu am cu ce o plăti a dispărut cu orice urmă de țuică bere și alte cafele mai bine plătesc curentul cu spatele sau încheieturile reumatice apa cu genunchii

fiecare sunet scos scris pe hârtie scârțâie cum ar coborî îngerii în rapel pe funia spânzuratului de mine molcom orașul sub tălpile mele se perindă se dezmiardă ca o mâță albastră cu purici

pe care nu le ridici sacră infidelitate ochii tăi trădează o oarecare liniște când ucizi știi tu prin absență și pierzi margini contururi mâinele meu strigăt de fluture abandonat printre

avem noi cercurile liniștite sub dojanele din ochii părinților așteptători avem umerii gri de la sacii de minereuri scoși din mină avem cleștarele acelea sub marginea ochilor de noapte când

pulsul în florile mele scădea liniștea devenea ceva putred aflam vești de la o orbire de miros de la o plantă otrăvitoare agățată de venele mele și te aflam flămând pe marginea unei enigme

eram noi cei mai triști liniștea pălălaie alergăm sub călcâiul aceluiași părinte frați liniștiți spre chemarea dimineții gri și atribut sarcină nori peste cafenelele înlesnite sub ferestrele

femeia la lumina stradală parfumul ei lucea în vitrine și semnul de stație aștepta autobuz taxi cunoștință dar deodorantul ei era mai tare ca lumina din stâlp îi simțeam până și copiii

spun e doar aproape dimineață 4 și un sfert ai și o floare prinsă între gene nu verifica intrări ieșiri lasă bețivii să urle pe străzi cu sticlele aproape goale amenințând somnul orașului de

nu dragă nu tu pielea ta rămâne etalon anii ei trec tu îmi rămâi eu sunt cel care hotărăsc nici nu mai știu cât mă costă dar tu poți îmbătrâni nimic nu se va schimba în

mâinile prea scurte mâinele tot așa să te pot cuprinde vorbele cu buzele deja lipite orice dar nu tu nu prieten de peste aeroport fulguit sau cei mânji tropăind peste senzualitatea mea

multe molii scârbă și împuțită mori ochii limpezi scurg scorburi copacii mor firesc se învârt peste degetele fierte în mănunchiul de putregai tihnit scârbă și împuțită de ce nu

rupe moartea o coastă de la mine și seceră cu ea de fapt cum să spun sunt supravegheat camere de filmare shake hand nu respira și cosește bate coasa o aud urlând heavy trash spre death