Bate vantul

Bate vântul, se schimbă vremea... oamenii, universul și totul rămâne la fel. Noi mergem înainte, mereu înainte chiar și când mergeam înapoi. Tot spunem că suntem alții, că ne-am schimbat când de fapt am rămas aceeași, triști și zgribuliți, orbi și surzi închisi între două urechi, între un piept aplecat și o spinare încovoiată sperând, visând, căci ce ar fi viata fără vise? De ce am mai trăi dacă nu am spera că visele pot deveni realitate și ce prostii suntem când ne este frică că unul dintre aceste vise s-ar putea să se împlinească. Ce greu este să admiți ceea ce ești, în lumea aceasta in care ne uităm tot timpul în altă parte alergând ca și frunzele ce zboară aruncate fără nici un rost, fără nici o putere, în toate părtile, haotic către nicăieri. Ele zboară fără să se poată opri decât o dată cu vântul. Sunt libere să zboare pretutindeni dar nu sunt libere să se oprească. Așa zboară mereu pe umerii vântului, reci, zâmbind fals la pământul care le cheamă.