Poveste adevarata

B.- Esti vesela, zambesti mult... M.- Tu nu esti? Poti fi si tu, poate fi oricine... B.- Nu, eu nu. N-am cum sa mai fiu, nici un condamnat la moarte nu mai poate fi vesel. Si eu asta sunt. M.- Condamnat la moarte? La moarte te poate condamna doar legea...sau boala. Cu tine ce-i? B.- Nu-i nici una, nici cealalta...Am gresit odata, demult, acum 20 de ani. Am platit atunci. Acum trebuie sa platesc din nou. Cu viata... M.- Mi se pare ciudat ce-mi spui. Si ireal. B.- E adevarat ce spun, cat se poate de adevarat. L-am batut pe unul atunci. Acum se razbuna. Acum platesc, a doua oara... M.- Nu inteleg. Ce se intampla cu tine? Poti sa povestesti? Pot sa te ajut cu ceva? B.- Stai de vorba cu mine. Nu am cu cine. Nu mai am. M.- De ce? Familia ta unde e? Sotia, copiii... B.- Nu sunt. M.- Esti acasa la tine acum? B.- Cand sunt in tara sunt acasa. M.- Ok, nu te intreb mai mult... B.- Stii proverbul cu martoaga? M.- Nu, spune-mi-l tu. B.- Orice cal de curse ajunge martoaga, dar nu orice martoaga a fost cal de curse.... Am fost odata un fel de Rambo...Faceam turism pe tancuri intr-o tara rebela...Eram bun, am rezistat uimitor de mult...A trecut timp...Nu stiu ce mai vor ei de la mine. Tampitii aia cred ca am ramas acelasi. Nu mai sunt acelasi, nu mai sunt tanar, nu mai sunt in stare... M.- Nu te poti salva? Nu poti sa pleci? B.- N-am cum, nu hotarasc eu. Pentru mine se hotaraste in alta parte. Sunt condamnat...si nu stiu unde-mi va putrezi trupul, nu stiu daca se va gasi pentru mine macar loc de mormant... M.- Ce puteai face atat de rau? B.- Intai am ucis sufletul din mine...Apoi am trecut in nefiinta sute de batrani, de femei, de copii nevinovati...Acum ma trimit din nou acolo. Ei nu inteleg ca nu mai am 20 de ani. Nu inteleg ca mi-e frica...si scarba... M.- ... M.- Ma infioara ce-mi spui... B.- Vino sa bei cu mine o cafea. Ramai o ora cu mine. O sa-ti spun o poveste incredibila. Povestea mea, o poveste adevarata, in care n-au avut loc prea multe bucurii... M.- Cum sa vin? Poti fi oricine, poti fi orice...E noapte, e tarziu... B.- Ai incredere. Viata mea oricum nu mai inseamna nimic. Nu vreau nimic de la tine. Doar sa ma asculti, sa stai de vorba cu mine. Trebuie sa spun cuiva...Am o masina albastra ca marea, iata-i numarul...Vin si te astept. Te astept un timp. Te uiti de la balconul tau si daca nu ai incredere, poti sa nu cobori. M.- Nu stiu ce sa spun...mi-e teama... B.- De mine, nu-i asa? Te inteleg, si eu stiu ce este teama...Vino totusi... ... La o ora dupa aceea o masina albastra astepta in fata blocului cu farurile aprinse. Inauntru un barbat aprindea o tigara dupa alta...A stat zece minute. A plecat, s-a intors, a plecat din nou, s-a mai intors o data... Sus, la balcon, la etajul sase al blocului, ea il urmarea cu ochii in lacrimi. Isi simtea inima sfasiata intre dorinta de a fi langa el, de a-l ajuta cumva, si teama de necunoscut. Ar fi coborat, poate, daca el ar fi iesit din masina. I-ar fi facut macar semn cu mana. A ramas nemiscata in balcon, cutremurata de povestea lui, de neputinta ei... El a plecat apoi in masina lui albastra. Ea a ramas plangand...