Lampa de pe noptieră

Adeseori înainte de a-și închide ochii, se gândește vreo oră-două la ziua ce-a trecut cu o tristețe profundă. În fiecare seară las lampa aprinsă până adoarme, zice că-și poate vedea gândurile întipărite pe tavan și poate reflecta mai ușor asupra lor. Se uită cu interes în toate ungherele camerei de parcă fiecare colț i-ar oferi o perspectivă nouă. Adesea îi surprind gândurile ce-i aleargă zburdalnic, transpirate pe pereții proaspăt zugrăviți dar nu le pot desluși. Sunt foarte interesat la ce gândește atât, dar n-aș putea s-o întreb, nici s-o întrerup. O văd cum tresare făcând parcă legături și evoluând cu repeziciune de la o idee la o fantezie, precum un calcul matematic ce îl amplifică spre infinit. Aș vrea să opresc lumina, să nu mai gândească. Dacă o preocupă vreun bărbat chipeș? Ce-i drept o surprind uneori zâmbind. Privind-o, meditez și eu cu ea, în special la acțiunile mele din ziua precedentă, la felul cum am tratat-o. Reconstitui toate replicile, scenele și le scriu citeț pe tavanul alb, oare ea le vede? Le șterg repede. Într-o seară, când opresc lampa, nu-mi zice nimic, holbându-se în continuare spre tavanul proiectant, de parcă gândurile i-ar mai dănțui de câteva ori, înconjurând miimea de puncte negre ce formează întunericul abundent. Atunci îmi vine în minte… dar dacă în ea se mai ascunde o persoană care-i dă sfaturi și o îndrumă? Așa s-ar explica caracterul ei schimbător ca vremea. O privesc gelos cum dialoghează și după expresia feței -îi dă perfectă dreptate. Sincer, și eu văd câteodată niște dinozauri ce aleargă, după care se mănâncă unul pe altul, cel mare pe cel mic, și primul pe cel din urmă. Uneori, văd niște monștri dințoși care se deformează în funcție de imaginația mea. Zâmbesc și mă întreb: la asta s-o fi gândind și ea oare? Dacă ar recunoaște am râde copios împreună! Frânturile de gânduri dispar cu fiecare fascicul de luminiță halucinantă ce mă atacă din toate părțile, incapabil de a mai vedea ceva. Respiră greu. Sper c-a adormit. Odată cu zorii zilei îi regăsesc ochii larg deschiși, însângerați, muți, cu urme de lacrimi demult uscate. Pe irisul mărit în care a absorbit toată întunecimea camerei, a rămas imprimat un vag tablou cu niște grădini minunate, înflorite, cu poteci de aur, cu liane cățărătoare ce-i atârnau pe gene. S-a temut să mai clipească ca nu cumva să strivească priveliștea copleșitoare cu greutatea pleoapelor sale. Așadar, asupra acestei imagini a rămas să mediteze pe veci. Îi închid ușor ochii înțepeniți, îi sărut, și-i spun: \"Noapte bună, draga mea\".