Algidă*

În vis mă hotărăsc să mă retrag la mănăstire. Am o discuție cu starețul, într-o cămăruță curată, cu masă de lemn, perdele scrobite, oglindă și mușcate la ferești. Îi explic că sunt gata să îndur cu bucurie toate restricțiile vieții monahale, mai puțin ritualul rugăciunilor care cer. Îi explic că rugăciunile mele sunt un fel de încremeniri periodice în fața lucrărilor divine (Soarele, Luna, Noaptea plimbându-și degetele prin copaci, peșterile, mările, iarba) în timpul cărora îmi dau seama ce sunt. Adaug că icoanele din Biserică sunt, așa cum spune Isaia, bucăți de lemn rămase de la arderea focului cu care ne încălzim și cu care ne fierbem carnea și că picturile de pe aceste bucăți de lemn sunt lucrările mâinilor omenești, nu ale divinității. Se uită la mine înduioșat în timp ce dintre umerii lui răsare capul plin de ressssssssponsabilități al mamei mele. Din oglindă un pinguin cu cap de pisică aplaudă frenetic.