Poezie
Genune înaripată
2 min lectură·
Mediu
Mă-ndrept către-o genune-naripată-n primăveri,
M-apropii foarte-ncet...privesc în urmă și suspin:
\"De ce nu-i nimeni să mă-ntâmpine în ceruri?\"
Dar mă gândesc cu silă la sceptrul de venin.
Of,Doamne!Ce cugete-ndoielnice îndoliate-n frunze
Ca niște palme putrezite,ajunse chiar lignit,
Și mă privesc spasmodic doar ochii de pe pânze
Pictați cu mâna stânga și suflet de granit.
Mă-ndrept către-o genune înaripată-n vară.
E rece-acolo jos,ce beznă e-n acel pământ:
\"De ce nu-i nimeni să mă-ntâmpine în iad?\"
Și mă gândesc cu lacrimi la stindardul sfânt.
O,tu,Satană,mă chinui în lavă și țărână
Ca pe-o petală de nufăr ce moare în amurg,
Trimite-mi și speranța dar sfară-mă c-o mână,
Căci ultima-mi dornță-i să mor când dau în pârg.
Mă-ndrept cătr-o genune-naripată-n toamnă
Și-ntrezăresc lumina ce calea mi-o urmează,
Se-nalță către ceruri doar imnuri și ecouri,
Dar n-apuc să le văd căci se-nserează.
Mă ustură privirea și lacrimi curg ușor.
\"De ce lumina ta pălește,se stinge,efemeră?\"
Pași-ncetinesc și tălpile mă dor
Dar sufletul e treaz și mintea-mi mesageră.
Mă-ndrept către-o genune înaripată-n iarnă
Și rece mă privește în propria-mi suflare,
Luceafărul adoarme ca un prunc,lângă Polară,
Iar asfințitul dintre munți se stinge...moare.
Acum rămân iar singur și visele-mi dispar pe veci.
În aripa memoriei nu-i beznă și nici soare
Și nici imagini trecătoare nu mai persistă-n ochii reci.
Dar simt că sufletul mă lasă și mă întreb senin:
\"Mor oare?\"
001329
0