Am eu ce am cu grașii.

Oamenii grași sunt acumulări ale frustrărilor. Nu consumul materiei denunță conservarea grăsimii. Înființarea frustrării prin potopul gastro-intestinal duce la expansiune. E cam ca și universul. Universul are nevoie de energie. Grasul are nevoie de frustrare. Grasul își începe fiecare zi pe minus. Pierderea lui existențială, de fapt, nu este contactată de la coborârea, din treaptă în treaptă, a șirului de blocuri zgâlțâite de zimți bombonatici, a pavajului locuit de germeni infrișcați, nici a mugurilor de bezele propovăduiți de primăvara savuroasă, nu. E altceva ... mult mai altceva la mijloc. Grasul se trezește. Are o plăcere reziduală de a se admira în oglinda lui. Cu curaj, își propune să-și asculte îndemnurile și încurajările: ,, Nu ești o statuie a libertății organică, nu ești o balenă oprită în corpul unei adolescente, nu ești o fetiță șerpuită de carbohidrații scuipători ai steluțelor durdulii, nu ești o scoică de zahăr posedată de fantoma unei ființe umane atrofiate de un complex de inferioritate ( ironic, când nu e nimic mic în inferioritatea asta).'' Acest altceva imens, se referă la nevoia de a se percepe astfel. Nevoia de a ajunge la percepția neacceptării proprii, prin monotonia declanșării frustrărilor. Aceste frustrări, granulându-se în doze zilnice, devin percepția neacceptării proprii, imaginea de sine care se menține în cutiuța rigidă, cu proprietăți imuabile, pătrunsă de stimulii externi, a cărei laturi determină acțiunile și reacțiunile explicite. Aruncăm cu acțiunea acadelei linse într-un gras și, prin timp, reacțiunile se stabilesc: cea mai probabilă, vârful ascuțit al dorințelor mele bolnave este ca linsa acadea, să se lipească de creștetul împielițat cu estrogen al grasului, urmând ca acesta să-și coboare privirea înspre gura urlândă și lacrimile picânde, în timp ce eu sper ca gravitația să-l tragă de fund într-un abis ciocolatiu.