Poezie
ancore pierdute
dincolo de derivă
2 min lectură·
Mediu
De unde să știu cum?
Mai bine cobor
spre înalt,
urc lateral,
ignor păreri,
anulez cu un gînd
timpan, auz,
privirea mi-ascund,
mă obosește prea mult
să observ și s-ascult…
Acțiunea-drogul legal
prescrisă dureros visceral,
rațiunea, administrată parenteral
cu metabolizare in plexul solar...
Pff, mi se cere
să mă ancorez în prezent.
Cât de banal,
acest rău necesar
de a inghiți hapul!
Are efect secundar
psihic de autosabotare
și depersonalizare.
Mă simt desprinsă
atemporal de realitate
printr-o falie ce se cască
pe sensibilitate,
pe negarea discrepanței
dintre corect și existent,
pe perceperea anormalității
din realitate,
ca pe o serie de fapte
ciudate
ce nu ar trebui acceptate
dar care ni se vâră pe gât
cu brutalitate…
Degeaba protestez,
gata, băi frate,
de azi, gata!
Ridicol de o mie de ori
când îți ceri dreptatea,
într-un talger se află sufletul tău
disecat,
crucificat,
într-altul,
dreptatea celuilalt,
poleită cu goana după recunoaștere,
bani, efort mai puțin,
laudă de sine din plin…
De ce să pari neadaptat
când vezi, auzi
și simți?
De ce să vezi realitatea
ca pe un mare…
ghem încurcat
când totul e clar,
apucă de capăt cine poate,
distincțiile nu se acordă
după capacitate,
nu azi, nu în lumea aceasta,
nu aici,
ascult Smiley
și-mi vine să renunț,
să plec pe Marte.
înființați dracului o rută
pentru cei ce devin
din ce în ce mai scârbiți,
ce nu mai acceptă
să se lase prostiți, amăgiți,
îmbătați cu apă chioară,
cu democrație murdară,
pentru cei ce nu mai suportă
zâmbete contrafăcute,
ori explicații limbute,
nepotism, intimidare,
trafic de influență,
haznaua aceasta
în care ne afundă
cu indolență,
ca să iasă ei,
curați și uscați,
bine flancați
cu clica lor
de nulități
bine dresate…
001755
0