Perpetua nelămurire

Perpetua nelămuririe Clișee ne băgate-n seamă... Ne lămurim cu greu că societatea nu rămâne așa, ea se schimbă, și trebuie să ne schimbăm și noi. Pe mine m-a lămurit un om nespus de obraznic, însă-i mulțumesc frumos... Noroc cu ăștia mai neciopliți, căci avem tendința să ignorăm ce se petrece-n jur, deși totul ne impune alt temei de gândire. Era chiar în vamă la români, la întoarcerea din Turcia. Mi-a tras-o de mi-a rămas în gât precum osul de pește. Începusem să zvâcnesc, însă așa mai bleguț, cum este orice început. Alții, pe zi ce trecea, deveneau tot mai întărâtați după câștig, și de la revoluție încoa au tot ieșit în față. Te întrebi de unde naiba s-au ivit, atât de strong și de neatins. Unde or fi stat pitiți? Chiar or fi trăit până acum în țara noastră, sau au fost parașutați?!... Pe de o parte a exagerat cumplit și Ceao, că prea ne-a ținut cu capu-n sac, și cu ochii după mâncare, și prea ne-a obișnuit să trăim cu bocancul pe gât. Eram și eu deprins cu societatea în care mă născusem și crescusem, ca și mulți alți miserupiști... căci nu-ți lua nimic nimeni, fiindcă nici nu avea ce. Mă complăceam a fi ocrotit de interdicțiile cuprinse în cuvintele: să fii principial, să ai încredere în semeni, corectitudine, etică și echitate... Par acum cuvinte seci, dar totuși exercitau ca de la sine opreliști asupra individului, creând pentru ăștia mai slabii, cărora dictatura le părea firească, simțământul de siguranță, și, în anumite limite, chiar de onorabilitate. Opreliștile acelea, era lesne a le respecta, căci să nu faci e ușor... e treabă de resemnare. Așa seci cum erau ele, împiedicau manifestările urâte ale unora în beneficiul comun. Beneficiul acela deja se tot ducea pe apa sâmbetei, se demonetiza de la o zi la alta, și eu personal ignoram. Acolo în vamă, am încercat să îl pun la colț pe acel om, ale cărui cuvinte, adresate direct mie, au devenit pe loc subiect de chibzuire. Stăteam la coadă vreo 20 mașini, și ne adunasem precum copiii pe gardul școlii, aninați chiar pe bariera care delimita incinta vămii. În vamă nu era nicio mașină, și totuși noi așteptam cuminți. Ne luasem resemnați la vorbă, mai ales că era și vară, și fiind ’90, aveam încă în sânge statul la coadă. Pronunțam sintagma ’’time is mony’’ doar ca o dovadă că știm și noi ceva în englezește... Unii își întinseseră păturile la umbra alunișului, și a socului înflorit și frumos mirositor, și a mărăcinilor. Erau tufișuri de tot felul, ciuntite și jupuite de atâția hoinari, care trecuseră pe acolo. Rupseseră smicele cu care să se joace, să le îndepărteze coaja, și să le sculpteze, smulgând țesutul lemnos cu unghia și cu dinții. Pare că e un instinct să ascuți și să lățești. Omul primitiv, o fi descoperit foarte repede unealta de înfipt și, analog unghiei, de cioplit și de spintecat. Umblau toți de colo colo ocupați cu asemenea nimicuri, cu o smerenie chiar românească... Eram încredințați că vameșii ,,nu lucrează’’. Cum să punem noi la îndoială credibilitatea și autoritatea lor. Ne lăsau să așteptăm și o zi întreagă, și noi ne uitam lung spre clădirea vămii peste bariera aceea păzită de doi militari în termen. Aveam voie să țineam și coatele pe ea, ca și țăranul pe lațul gardului, când se uită din curte la trecătorii de pe uliță. Eram toți corecți și de bună credință- adică nătăfleți. Cine naiba să-și dea seama că ei intenționat ne lăsau să așteptăm pentru a ne forța mâna să le ducem sfânta șpagă?... Noi stăteam de o jumătate de zi, și la un moment dat vine din spate personajul negativ... adică ,,profesorul...’’. Pășea țanțoș legănând o sacoșă în mână. Nu s-a sinchisit de privirile noastre ostile, ci a dat mâna lejer cu soldatul, și i-a strecurat și lui dreptul în palmă. S-a dus ca glonțu-n clădire, și-n doi timpi și trei mișcări se întoarce fără sacoșă. M-am repezit eu să abat asupra lui mânia oamenilor: -Iaauite, a lăsat încărcătura!... Nici nu m-a băgat în seamă. Și-a luat apoi microbuzul de acolo de prin spate, și se apropia conducând așa șmecherește, în slalom, pe lângă șirul mașinilor noastre. A intrat chemat prin semne de acolo de la distanță, de către cei din vamă. Ne-am mâniat toți pe el. Pe vameși n-aveam tupeu, că eram în gheara lor, că o tăiam cam des la turci, ca să vindem ciobăraie, și s-aducem blugi și aur. Nici noi nu eram chiar corecți... începuse să ne miroasă și nouă a capitalism și a câștig... ilicit. Nu aflasem însă că trebuie să aplici și scăderea nu numai adunarea. Dacă ar fi protestat vreunul așa fățiș, i-ar fi demontat mașina, și l-ar fi trecut pe black list, și l-ar fi ținut de fiecare dată în presiunea controlului vamal, de s-ar fi lăsat de meserie... În vamă e ca în salonul de spital când ești dus la cineva și tocmai apare doctorul la vizită. Te faci mic, încetezi cu fâșâitul, privești spre podea și taci. Ce să facem altceva, ne vărsam și noi focul pe cine ne permitea tupeul. Când i-am prins privirea, m-am repezit iarăși, așa cu glasul îngroșat și lungind vorbele, ca să își impună înțelesul, revoltat, dar așa mai pe șest, să nu se audă până la clădire. -Braaavo domle, ai dus șpaga și treci boierește, și noi stăăm ca proștii!... El, punând frână, m-a privit de acolo de la volan cu un dispreț, ce, în ignoranța mea, eram convins că numai eu aș fi fost îndreptățit să îl am față de el. Mi-a replicat: -Du și tu măi amărâtule, dacă ești în stare!?... Sigur că am simțit ceva cum se umflă-n mine și bubuie sacadat, și că ar țâșni o dușmănie cumplită. Mai apoi, gândindu-mă, mi s-a strecurat îndoiala în suflet, că poate mi-a zis-o bine. Noi ne chinuiam cărând cu geanta la modul ciupitativ, zgârcindu-ne la câțiva dolari dați în plus, și pierdeam zile și zile prin vămi, iar el trecea vâjâind, și avea în bus marfă prețuită poate la zece mii, cât noi toți de acolo în Daciile noastre. Era clar vorba de stil!... Era o foame teribilă de marfă. Oricât de multă ai fi adus, chiar dacă ai fi plătit vamă, și ar fi ieșit prețul mai mare, ai fi scăpat de ea fluierând, și cu un câștig foarte bun, căci zbura din rafturi. Se făceau SRL-ul la repezeală, cu sediul în apartament, nici nu aveai nevoie de cash, puneai televizorul și video ca aport la capitalul social și gata, puneai numele nevestei urmat de faimosul ,,impex’’, și erai capitalist... Nouă însă ne plăcea la negru. Gândeam ca niște calici. Ne zgârceam și ne milogeam să scăpăm pe la vămi cu mai puțin. E clar că a avut dreptate omul care m-a jignit. Mergea cu mașina încet, fiindcă savura momentul, cum fac unii când comit măgării… Conducea cu dreapta, și geamul fiind complet lăsat, își sprijinea cotul în afară pe portieră, și îl ridica spre noi strâmbându-se sfidător, adică uite cotul și pentru voi... Ne-a arătat apoi la toți gura făcută ciupercă... Era un gest nou la vremea aceea. După ce a trecut de noi, de la nici zece metri ne-a aruncat un obiect. Unul din plebeii stârniți de nedreptatea care tocmai se săvârșea... l-a adunat de pe jos. Nu înțelegea, și îl tot maimuțărea pe cel care aruncase. -Iet-al dracului, ăsta are copil dă țâță, ce prostan domle!... Noi eram prostanii, căci obiectul acela era o tetină. Cam de pe atunci ni se tot aruncă (simbolic) câte una, și noi o luăm în gură, și o molfăim cu zel. Ne facem că nu pricepem, sau ne consolăm... că asta e viața. Și Ceauș ne arunca, însă la toți deopotrivă. Ne ușura astfel treaba... Florin Piersic, extravertit, cu șalul lui alb, modă Rică Venturiano, ne zice la TV Neptun Constanța ,,băi ciocoflenderilor’’, și are multă dreptate. Și, când vrea el să arate cât de nătăfleți suntem noi românii de cârd, și că ne lăsăm prostiți, și, atribuindu-ne nouă absolut toată vina, într-un exces de naturalețe, ne arată Florin Călinescu la teve buzele rotunjite, cum îi rămân copilului când îi smulgi biberonul, și are și el dreptate. Ne arată așa-n scurt, adică voit mai tainic, nouă, care am luat-o-n bot pe românește, și care trăim în lipsuri, vai și amar de viața noastră. Folosind tremeni livrești: ,,ni s-a furat revoluția’’, și ne uităm lung la roadele acesteia, adică vedem la televizor opulența altora. Mai apărea și un grăsun, ce era machiat vampir, și zicea cu voioșie că ’’îți iau ăștia și vena de la gură, că românii sunt în stare să sugă orice’’. Cine să te lămurească dacă nu te-ai lămurit. Nu este de ajuns gestul buze rotunjite? Totuși, acesta acoperă toate domeniile vieții. Chiar dacă nu ai pretenții să te măsori cu baștanii... și încerci să te ții deoparte, stând frumos în banca ta, înjurând ca tot românul... nici pe stradă nu mai scapi, nici măcar pe zebra ta. Din punctul de vedere al șoferului eși un amărât de pie-tont, ce bați bitumul în tălpi. El e la volan pururi zornic și-ngâmfat, și se uită exasperat cum mergi așa cătinel. Dacă, după ce treci, ai neinspirata idee să faci un experiment... și să îi întorci privirea dușmănoasă, îți strică ziua rapid. Accelerând, te gratulează rotunjindu-și spre tine buzele, și uneori pendulând pe lângă ele degetul mijlociu scos din planul celorlalte. Uneori își coboară geamul, ca să întindă apoi brațul spre cerul patriei, să-ți arate tot la fel... Cam așa făceam boii de noi la revoluție, căci părea... pornită bine. Ne arătam pe străzi c-o imensă bucurie semnul victoriei. Din acele două degete în ve a mai rămas numai unul, mijlociul ieșit din pumn, și îndreptat în sus ca o sulă erectă... Confruntarea dintre șoferi este și mai incitantă, că dă și adrenalină. Bunăoară, de ești și tu șoferache, după ce te depășește, și cumva ai cutezat să-l stingherești, că nu te-ai pliat frumos, te gratulează la fel. Dacă vrei să simți că îți trăiești viața (încă), adică dacă te mănâncă ceafa cu adevărat, și îl întărâți pe vreunul din ăla cu piciorul greu pe accelerație, acesta te depășește și îți pune frână-n față, sau face fandare-n tine. Tu tragi instinctiv volanul și ajungi pe contrasens, sau ieși în decor, ca să muști din vrun copac. Așa că acceptă gestul, taci din gură, fă pe prostul!... Mergi pe burtă ca să nu te zgârii pe spinare... E deja un gest de patrimoniu național, ce, după stagnarea disciplinată dată de îngrădirea din perioada comunistă, a luat acum avânt. Am pășit pe drumul libertăților cu revoluția asta, care în limba germană e definită cu un cuvânt mai cuprinzător: Umsturtz- adică răsturnare. E drept că poporul își merită conducătorii. Noi chiar ni-i merităm, dar ne merităm și mediul social, căci prea e evidentă nepăsarea. Acum când poți să-nfierezi nu mai înfierează nimeni. Și rămâi perpetuu nelămurit. Te întrebi în ce Românie trăiești? S-au întrebat și alții, mult mai deștepți decât tine. Generalu\' August von Mackensen a intrat în București cu trupele în timpul primului război mondial, și a fost primit ca un eliberator. A zis atunci: -Ce țară mai e și asta?... Eu le bat armata pe câmpul de luptă și civilii mă primesc cu flori?!...