Exportul de românisme

Dintotdeauna au fost și oameni cu semeție mai greu de supus. Aceștia nu au consimțit îngrădirea din timpul dictaturii comuniste, și au cutezat să ia drumul pribegiei, căutând libertatea în străinătățiuri. Ei au devansat în fond chintesența ideii de Europă Unită. Au o aură și ne onorează. Din păcate, atunci cu revoluția, lucrurile au luat o întorsătură grotescă pe alocuri. În ’90 începuse un exod, umilitor de această dată, al tuturor junghiurilor și scursurilor spre ’’vest’’. Aceștia terfeleau însăși ideea de libertate, căci făceau export de anumite românisme. Piața ’’Alexander Platz’’ din Berlinul, pe atunci încă de est, era o zonă pietonală întinsă și foarte curată. Pe acolo bântuiau în anii aceia puști români, albanezi și sârbi, care furau hrană din magazine și se ocupau toată ziua cu alba neagra. Băteau străzile în grupuri de 5-6 tovarăși, și profitau de trecători. Unul din ei era jucătorul iar ceilalți ajutoare. Când se apropia cineva ajutoarele simulau că intră în joc și jucătorul își începea repertoriul: ’’hir ist caine, dort ist caine, irgăndvo ist zihăr aine, rate du und țaige mir, șnel, huundert ih gebe dir...’’. Cu aceste cuvinte spuse ca pe o poezie îi îmbiau pe oameni să pună banul, să ghicească, și să ia încă pe atât. Neștiind că cei din fața lor erau intenționat lăsați să câștige, cădeau în plasă. Puneau și ei la bătaie scumpa lor sutică, și pierdeau banii. Mergea mai bine treaba la redegiști, că aceștia erau mai naivi, trăiți ca și noi sub dictatură. Treceau băieții prin Friederich Strasse și dincolo la refegiști. Die Blaue, adică suta albastră a acestora, era mult mai atrăgătoare dar mai greu de obținut. Se lucra în echipe și își împărțeau apoi banii între ei. Nu se mulțumeau însă că păcăleau oamenii, ci, obrăzniciți, la lăsarea serii, sfidând bunul simț și chiar autoritățile, și ele, luate pe nepregătite și poate timorate în perioada aceea, urlau cât îi ținea gura prin piața aproape pustie. Răsuna ecoul strigătelor lor: muuuiee! muuuiee! I-am văzut cu ochii mei alergându-se copilărește prin spațiul acela imens. Nici prin cap nu mi-a trecut să le bat obrazul, căci în una din seri mi-am exprimat și eu dezaprobarea față de altă formă de a aduna bani- cerșitul în S Bahn, adică în metroul aerian, și apoi mi-am dat seama că am fost la un pas s-o iau pe coajă. Erau niște copilași români ce se plimbau de-a lungul vagonului. Zdrăngăneau din tamburine, și întindeau mâna la cerut. I-am dat unuia 25 bani, și i-am zis pe româneasca noastră: -Pisoi, du-te acasă sub cartoane, și spune-i lui tac-tu să se sinucidă! Dându-mi subit seama că s-ar fi putut ca ei să fie sub protecția unor adulți aflați undeva prin mulțime, m-am dat la prima, să nu apuce să afle. Să înfrunți singurătatea străzii într-o țară străină nu e ușor lucru. Dacă te apucă noaptea, și nu te-ai asigurat de cazare încă de ziua, teama de încăierări e foarte justificată. Nu e deloc indicat să apari răvășit în hotel și să ceri și cameră... Am conversat într-o seară cu un băietan destul de curățel, și care avea un accent moldovenesc greu de ignorat. Nu era din gașca celor care duseseră o frântură de românism peste graniță, dar știa mersul lucrurilor pe acolo. Își făcea și el veacul pe latura pieței cu multe bistrouri și cu miros de tocătură prăjită. Zicea: -Aici își rupe foame gâtul! Vin de peste tot dăștia care dorm în Bahnhofsmission!... adică la unchiu în gară, chiar și nemți de ai lor veniți de te miri unde și aciuiați pe aici! Se duc singuri să doarmă, și li se oferă gratis un pat și un duș, sau îi duce poliția! Pe aici vin să mănânce pe bani puțini! Așa și era. Dacă aveai 6 mărci redegiste primeai un draft de bere, cum se zice acum și pe noi la localurile mai cu ștaif, adică un țap, sau tot atâta cola. Îți mai dădeau tot în acești bani și o ’’grileta’’- un soi de piftea babană, și o chiflă doar un pic mai mare. Avea băiatul cercel în ureche, și îi strălucea de la iluminatul public. Era șocant pentru timpurile acelea. Zicea, printre altele, că se duce dincolo în vest la un bar de femei mai coptuțe așa, și se lasă agățat de ele, și primește mărci în dar. -Cum de păcălesc măgarii ăștia așa pe oameni? -Ee!... zicea. Ei de ce pune banu’, nu ca să câștige dă la altul? Mi-a spus apoi că un jucător dibaci adună și două mii de mărci pe zi. Pentru a afla mai multe, l-am luat așa prietenește în argou... ca să nu mă creadă alt soi, și să devină ostil: -Măăî, ce dracu e aia-n urechea ta? -Să mor înfipt în cui de lemn dac-am mai pomenit! -Așa le place la ăștia p-aici!... eu sunt preten cu un arab și dorm la el, acum îl aștept să-și închidă chioșcu’! Deși sunt pe lume toate tipurile de indivizi, indiferent de seminție, se pare că mințea cu tipele alea descreierate din moment ce dormea la arab, avea și cercel, și parcă era în raclă cum apărea de spilcuit. Avea și părul dat cu ’’spermanțet’’. Îi strălucea de la neoane ca și cercelul. Mi-a explicat că e ceva ca briantina noastră. -Vedeți pă nenorociți, domle, în fiecare seară urlă prin piață ca apucații! Strigă mai mult albanezii, că ai noștri îi învață! -Le place cum sună! -Mai știu și de la sârbi, că ei au bancuri cu Suio și Muio, ca la noi cu țiganul și piranda! -Îi ia poliția-n dubă, dar le dă drumul după câteva ore! -Ei au prins de capital, și o iau iarăși de la capăt! Pe la noi prin stațiuni, așa cam în 2000, în dreptul hotelului Neptun chiar din Neptun, de 1 Mai, puneau tinerii șmecheri un rând de sticle de bere goale transversal pe asfalt. Nu puteai trece cu mașina, ci erai nevoit a frâna. Riscai mult dacă te luai cu ei în gură. Când opreai, unul îți dădea pantoful. -Vorbește la telefon!... Trebuia să ți-l pui la obraz, și să zici frumușel alo. Dacă nu voiai să vorbești nu treceai. Marș arier te chema, și făceai ca la proba de oraș... întoarcere în stradă din trei mișcări. Îți schimbai ascultător vectorul înapoi spre Olimp. În acest timp mulți din adunătura aceea de nemernici îți arătau muie din destul, și strigau ca atunci în Berlin. Nu se emancipareră ca acum cu droguri de club și alte stimulente, își injectau vodcă drept în venă, căci cu o sută se îmbătau câțiva inși. Dansau cu mâinile pe sus pe capota BMW-urilor lor cu numere roșii de Zoll, adică proaspăt aduse în țară. Nu se prea formase atunci clasa celor de bani gata. Erau clar dintre cei învățați de mici să se decurce singuri. Se poate ca unii să fi fost chiar aceia care cu un deceniu în urmă probau ecoul în Alexander Platz...