Fluturele de deasupra ușii

Ușa apartamentului meu are un nouă turnat din aluminiu. Dincolo de ea sunt acasă la mine. Ea mă separă de zbuciumul din lume lăsându-mă cu zbuciumul dinăuntru... Am pupat-o când am sosit înapoi de la turci. Plecasem în miez de iarnă să vând marfă, să fac bani, eram și noi începători în ale capitalismului... Nu mi-a ajutat domnul nostru Isus Cristos. Nu avea cum, căci abia se născuse în ziua când eu deja sosisem- de crăciun. Suferisem un chin teribil, prin Bulgaria, singur pe marginea autostrăzii, noaptea pe un ger năpraznic, demontând saboții de frână. Treceau tirurile turcești cu o viteză dementă, și se forma vid, și mi se legăna mașina precum barca pe valuri. Când am ajuns în fața ușii, rebegit, m-am lăsat pe ea cu tot pieptul. Am mângâiat-o cu palmele și am pupat-o. Așa a făcut și Cristian Vasile, autorul și interpretul cântecului Zaraza, din povestea pusă-n cuvinte de Cărtărescu cu atâta măiestrie încât numai un om mârșav nu s-ar emoționa și n-ar crede-o reală, despre arzătoarea, nimicitoarea iubire care ne determină pe mulți dintre noi, cu aceeași înverșunare cu care iubim să ne provocăm nouă înșine suferință. Noaptea în întunecimea sinistră a crematoriului, acesta s-a dus să fure rămășițele pământești ale iubitei lui, fermecătoarea țigancă Zaraza omorâtă de bandiții tocmiți de rivalul său, Zavaidoc. A bâjbâit pe întuneric căutând pe stelaje urna acesteia. A apucat-o ,,de toartele din fier forjat în formă de îngeri și și-a lipit buzele de argila ei rece’’, și acasă în cămăruța lui a luat în fiecare dimineață până la ultimul grăunte câte o linguriță din cenușa acesteia, apoi și-a turnat terebentină pe gât ca să moară otrăvit. Așa mi-am lipit și eu buzele de furnirul rece al ușii mele cu acel nouă alb. Meu, mele, mea, ce vorbe îndrăgite... Ușa mea... rostit cu fermitate și dragoste... Cum povestește cu drag și Emil Brumaru despre când ar fi primit cadou o cămașă de la Mircea Dinescu, și acesta i-ar fi zis: ’’-Ia-o bătrâne, ce pula mea, cămașa mea roșie, cu miros de cartofi prăjiți!...’’ Ușa mea. Deasupra ei am un fluture gras maroniu lipit pe perete. A trecut în neființă de vreo două anotimpuri încoa chiar acolo în bloc. A ramas agățat de perete și stă ca într-un insectar. Încremenirea morții l-a prins cu aripile desfăcute în unghi ca la muște. Stă lipit acolo pe zid, și mai mereu îl privesc, cum făceam cu insectarul când eram copil. Mai am în casă și motanul și papagalul și e greu, le port de grijă, căci nu reușesc să îi împrietenesc... Pe fluture îl privesc doar și nu mă implic la nicio răspundere, căci nu necesită îngrijire, și nici nu mă oblig ca la magazin să cumpăr vrun obiect după ce l-am tot admirat. Ce dereglare a sistemului de orientare l-o fi făcut să-și părăsească habitatul lui de prin subsoluri, boxe, beciuri și să moară acolo pe peretele meu? Îmi e teamă că gheruțele lui minuscule cu care a înșfăcat cândva zgrunțurii sfărâmicioși de var, se vor desprinde odată și odată, și el o să cadă pe jos. Noroc că e dezhidratat și a devenit ușor ca fulgul. De cade, d-oi fi pe aproape, să-l iau și să-l torn în ceară clară, ca să îl fac bibelou, altfel o să îl strivească vrun vecin cu talpa lui enormă de o să îl umbrească în momentul acela fatidic cum umbrea un întreg oraș acea imensă farfurie zburătoare din ’’Ziua Independenței’’. La cât e de sec pe dinăuntru, sfărâmându-l pe mozaic ar crănțăni ca cipsul, și i-ai mai desluși doar vag conturul, ca în imaginile alea de ni le arată psihiatrul să vada care e treaba cu noi. Să constate dacă cumva în loc de vreo floare ne imaginăm o căpățână de drac sau alte grozăvii dictate de subconștientul nostru. Așa mort, de acolo de sus, fluturele acela a fost martor mut la propriu când i-am dat eu clase neveste-mi. Îl privesc și când mă îndepărtez, dar e mai greu că îmi scrântesc gâtul ca după gagici pe stradă, deși e și bine să mai faci măcar rotări de cap... Venind, îl privesc din depărtare lejer, fără efort. Când chiar m-am apropiat de ușă iarăși e greu că trebuie să dau capul alternativ pe spate spre sus și în jos pe broască, ca să introduc cheia cum trebuie. Mai nou m-am învățat să mă ajut și cu degetele să indexez, și-o înfig la fix. Pentru fiecare broască din cele trei, sus, jos și la mijloc, aș putea să aleg cheia care trebuie și doar pipăind vertul. Totuși folosesc și analizatorul vizual din prevedere, ca să nu greșesc. Zice că dacă te expui repetat eșecului te înveți cu el... În timp ce răsucesc cheia îmi dau totdeauna un răgaz să-l privesc acolo deasupra ușii pe unde e el. Șmecheri și ăștia, zboară așa mai pe sus, să nu-i ajungă mâna criminală a omului... Dacă ar fi fost să fi poposit mai pe jos în așteptarea morții, ar fi fost acroșat sau șters din neatenție de careva, sau chiar atins dinadins cu degetul din curiozitate, cum se ia un crâmpei de scrum căzut alături de scrumieră, udând vârful degetului cu scuipat și atingând ușor. Sunt destui cărora le-ar plăcea să-mi facă rău fluturelui meu. Na, e deasupra ușii mele, îmi cam aparține... Am pățit și eu ca în scrierile lui Eugen Ionescu de teatru absurd antipiesă, cu leșul acela de apăruse și tot creștea și creștea în casa unor oameni, și ei nici nu mai aveau loc de el, și totuși nu se îndurau să îl care afară, că... doar crescuse acolo acasă la ei, și... se atașaseră de el. El a ajuns chiar să deschidă un hublou în fața spectatorilor care plătiseră un bilet pentru a vedea o piesă așa-zisă realistă, și le-a oferit spectacolul străzii. Se pare că nu a plecat niciunul din sală. În orașul lumină cu tot soiul de artiști deciși la vrăjeli dastea, tot cautând drumuri noi, se găseau și se găsesc destui dispuși la astfel de artă, ciudați, să nu huiduie o asemenea inițiativă, și, era și vorba de una din sălile acelea micuțe de tot, cum sunt acum pe la noi hrubele unde se consumă cultură underground. E interesant ,,spectacolul vieții’’ și aici la bloc, mai ales că nu prea ne înghițim unul pe altul. Nu e chiar rău, căci, în mod paradoxal, armonia în genere dă plictis, cum dă ceaiul de mușețel cataractă la ochi. Dacă ar ști ei vecinii că am îndrăgit acel fluture sigur l-ar aranja cu vreo mătură ceva. Nu te poți bizui pe cumsecădenia sau buna-credința vreunuia din ei. De câte ori mă apropii de ușă când vin acasă, îmi arunc privirea în sus, ca atunci când faci pipi în zăpadă și te uiți ce model iese, și ești tentat să desenezi ing și iang sau cercurile de la Audi, sau să scrii ceva orientând jetul. Acela care a inventat cater ploterul, cu siguranță că de pe aici s-a inspirat. Așa se fac litere volumetrice din polistiren extrudat. Placa este străpunsă de o rază laser ce e plimbată de calculator, și în urmă rămâne tăiat până se decupează complet litera. Mă uit la el, la fluture, mă mai uit și pe pereți la tălpile imprimate, că avem vecini cu niște copii ca la dormitoare... la canal. I-am iertat pe toți. Se spune că îngăduința față de alții acționează benefic chiar asupra ta.. Uneori când moșmondesc la ușă simt în spatele meu pe cineva trecând. Mai arunc privirea așa pe deasupra lui, și dau din cap binevoitor în semn de salut. Mă uit și direct la el, dar uneori deja s-o fi săturat să-mi pândească privirea ca să mă salute, apoi când mă uit eu nu se mai uită el. Eu, cu fundul la cei care trec, mă ocup cu cheile mele, ei din spate au și timp destul să-și facă o idee, le voi răspunde sau nu, să salute sau să trecă așa preocupați. Unii trec pe lângă mine ca pe lângă un cerșetor, tăcuți, fiind storși de obosiți, sau poate că își dau importanță... Vai, sunt duși pe gânduri, nu mai prididesc cu treburile importante. Nu mai trăim toți relaxați în balta mediocrității ca pe timpul lui Ceao, acum s-a privatizat lumea... Nu prea îi cunosc după călcătură, căci toți își cam târșâie picioarele pe trepte, ca și musulmancele infibulate, sau cei cu platfus. Nu știu niciodată dacă am ratat momentul sau dacă nici nu s-au sinchisit de mine. Oricum, mersul de felină al vreunei gagici ce merită privite îl cunosc după cum bat tocurile. De nu simt gâfuieli și ezitări ci... pași așa fluturați, atunci mă uit și spun frumos sărumâna. Deși a venit revoluția, viața e totuși ternă într-un bloc de cartier. Trec spre etajele de sus tot dăștia de nu merită atenție, ori oropsiți de soartă, ori dăilalți prea proaspăt înfițoșați, care nu au încă credibilitate de bogați sau de intelectuali. Auzi pe care mai de care că fac la cu taxă facultăți și masterate chiar așa cu mintea lor bătrână și înceată de patruzeci și chiar de cincizeci de ani. Când eu sunt cu spatele, se bucură și ei că se pot gândi la ale lor, necazuri cu viața sau apăsați de griji de mari patroni. Nu mai trebuie să mimeze și vrun zâmbet. Când vedeam cândva asemenea situații în Germania ziceam că la noi e bine că oamenii sunt mai prietenoși, că eram toți o apă și un pământ. Ne anunțam că a băgat pește sau altceva, ne mai vizitam, mai jucam canastă, mai făceam floricele, beam bere. Ce dacă nu avea etichete, era bună, că aveau puțuri de mare adâncime, și pentru gust contează apa foarte mult. Malbera Constanța are apă proprie foarte bună deaceea au și cumpărat-o cei de la Golden Brau. Acum după revoluție au trecut vremurile alea calme, trăim în barbaria concurenței și e firesc să fie fiecare preocupat de sine. Dar și înainte se mai întâmpla să fim preocupați și neprietenoși . Un vecin bătrân, odată, fiind mai mulți de vorbă în scară, mi-a reproșat că nu îl salut. Mi se adresa mie dar vorbea către un cineva ipotetic, și se uita așa mai câș. Zicea așa în aer: ,,nu-mi place de domn profesor că nu-mi dă bună ziua’’. L-am luat și eu cu ,,păi dumneata crezi că mai ești în satul natal să te salute flăcăii, noi suntem ocupați’’ Nevastă-sa, atunci demult când tocmai ne mutasem la bloc, că se construia în draci, și îi aducea regimul pe toți țăranii în apartamente, vindea dintr-o cratiță ceapă verde în fața blocului. Nebăgat în seamă, lângă ea, nepotul ei în vârstă de vreo 2 ani, gol pușcă, făcea treabă mare deampicioarelea și se apleca atât de mult că îi ajungea capul chiar acolo la sursă, ca ăia contorsioniști, și se uita satisfăcut cum îi ies cârnăciorii. Odată l-am văzut chiar cum își tinea ciucurelul în gură, fără ca bunică-si să-i pese... Ce plăceri și-o fi procurând ăla acum mare?... Multe vezi în viață. Și nevastă-mea a văzut destule. A văzut și de atâtea ori fluturele mort, agățat de perete. N-avea cum să nu-l vadă. S-a dat singură de gol. Ea e totdeauna preocupată de farmacia ei, nu mai pune ea preț pe lucrurile mărunte. Nici pe mine nu mai dă doi bani, ca orice nevastă... normală. Pot să fac eu și șpagatu-n aer, sau să îi zic cuvintele la corul vânătorilor din Nabuco, tot degeaba... Sunt uneori în fața ei dar nu mă vede. Așa a scris Heliade Rădulescu că ar zice în sinea lui Domnul Sarsailă – autorul, când se dă el grande: ,,să-mi fixez ochii’n grindă să semăn inspirat’’... deci cum te uiți așa, într-un punct aflat cam pe la jumătatea distanței dintre ochi și obiectul privit. Adică să privești așa în gol, ca... curca-n lemne, preocupat de problemele adânci ale omenirii, de unde vine fluidul vital, câte degete vom avea la mână în viitor... Vezi pretutindeni domni dăștia Sarsailă, acum când tupeul înlocuiește știința. Întâlnești doctori în ceva pe lângă fiecare stâlp. Nevastă-mea, poate pentru că era prea preocupată de lucruri serioase, d-aia s-a făcut de râs. Nu e mare bai, că indiferent cum am fi toți mai pățim și dastea. Și eu m-am făcut de cacao la piesa Dama cu camelii, cu Valeria Seciu, nevasta lui Octavian Cotescu. Pe acest Cotescu eu, când eram responsabil cultural pe facultate l-am invitat și a venit în mijlocul nostru, în blocul B în Regie. A vorbit ce a vorbit și s-a dat în stambă: ,,eu sunt cel mai mare actor al românilor...’’. E o atitudine care în subconștient m-a fascinat. Și eu mai mă laud... După mult timp, acum cu revoluția, am aflat și noi că ,,dacă te convingi pe tine de propria-ți valoare, sigur îi vei convinge și pe ceilalți’’. Știa Cotescu ăsta ce știa, dar se spune că băiatul lui e călugăr într-o mânăstire de pe muntele Athos. Poate că tatăl a fost atât de preocupat de el însuși încât și-a neglijat fiul, și nu i-a oferit acele deprinderi încât să facă față solicitărilor vieții cotidiene și a fost nevoit să ia calea călugăriei. La acea piesă la care am dat eu cu bâta în baltă, era o coloană sonora cam gâjâită, se auzea brumul de la stația de amplificare, că nu era ca acum cu fișiere MP3. Eram și cu Vera Cordonescu căreia acum mai târziu i-am sponsorizat apariția cărții ’’Întâlnirea’’, că eram pe val cu afacerile. Eram și cu Marius Creminschi, care acum e membrul Uniunii scriitorilor. Cum s-o fi descurcând pe la Uniune Dumnezeu știe, că acolo trebuie sa ai și cine să te bage în seamă. Mai demult era Marin Preda și ăla îi băga în seamă pe ăștia mai pinguini dați prin glazură, adică mai din provincie. Zicea că sunt ca el, mai puțin pervertiți decât bucureștenii. El tăia porcul în curtea vilei cum pomenise el la Siliștea Gumești, să le arate fiilor tradițiile populare, și ce scria noaptea citea pe la cine găsea pe acolo și zicea: îți place mă? da maestre îmi place! spune mă drept, îți place?... Și pe Păunescu l-a făcut Eugen Jebeleanu să-i zică câteva, deoarece nu-i răspundea la salut. I-a zis așa, mă rog , poate mănâncă lumea versiuni: ’’nu știu de ce nu îmi mai răspundeți la salut tovarășe Eugen Jebeleanu dar vă aduc la cunoștință că poporul român este mult mai mult decât biroul dumneavoastră din clădirea Uniunii’’. Eram cu cei doi, Vera and Marius, și în pauză eu am dat drumul la porumbel. -Joacă bine Valeria Seciu dar muzica e execrabilă. El și-a rotit umerii cum face deobicei. -Băi Dane, e vocea Mariei Calas! Am trepidat eu foarte puțin, n’am intrat chiar în rezonanță ca epilepticul... Am aflat și eu de la alții că minciuna te scoate din multe. -Măi, mă refeream la zgomotul de fond!... N-ai văzut ce gâjâit nasol? Nu avea cum să vada, a auzit, mă rog, l-am aburit. Ce-a zis mă? și Vera, cu mă-ul ei cool(t), de o gentilețe dezarmantă... Spre norocul meu, nu prea fusese pe fază. Era preocupată să vadă fețe și să fie văzută. Ea, franceză, chestii, rafinament dăla sfidător, era mult mai caustică decât Marius. El, pe atunci nu publicase nimic în pagină scrisă. Știa ea Vera și și Marius despre mine, mă iubeau. Îi luam în deltă în excursie cu nemții mei, altfel nu am fi fost împreună acolo la teatru numai noi trei, nu? -Băi Mariuse!... am mai încercate să îi bag muta-n gură, mă pui în situatia lui Aristotele Onasis! Se spune că prima lui înfrângere a fost când în timp ce sala amuțise de vibrația vocii de înger a Mariei Calas s-a auzit sforăitul lui! De atunci sunt mai vigilent, sunt atent la expresia facială a celorlalți, și la orice semn de dezacord dreg busuiocu’... Când ții garda sus ești pregătit s-o dai de pe vin pe bere. Dacă ești prostuț și... îți dai ocazia să exersezi, nu mai ești chiar așa, sau cel puțin nu mai pari, căci tot exersând scapi dovezi mai puține... Dumnezeu a fost nedrept, că ne-a înzestrat diferit... Ne-a făcut așa le plesneală, cum a spus-o și Cioran: ,,ne-a făcut cam de mântuială’’, dar își spală rușinea având grija de a ne duce pe fiecare acolo unde suntem în stare să facem față. De fapt ne duce propria noastră cutezanță și propriul potențial. În viața de toate zilele nu se trăiește numai la superlativ. Așa e de la el!... E loc pentru toți sub soare, nu ca în sport unde campionul ia totul. Suferința și înstrăinarea vin, mai ales la noi românii, fiindcă noi ne cramponăm să ne agățăm de toate, și nu lăsăm pe fiecare cu abilitățile lui. Oricum nu cuprindem tot. Să zicem mersi dacă putem acoperi acel ceva acolo unde credem noi că ne-am găsit rostul. Nimeni nu e beton tot timpul și în toate domeniile, și chiar dacă, tot mai luăm țepe. Nici Marius, deși se crede. Și el a luat și o mică țeapă, că a moștenit un nume caraghios. Până să și-l schimbe în Creminschi, îl chema la catalog Pene. Îl cotcodăceau elevii prin clasă în bătaie de joc. El este un foarte fin băiat de sat ce a crescut în interiorul curții cu iarbă. Nu a fost constrâns a face față golanilor crescuți la blocurile dintre tomberoane și macarale. E manierat, doxat, dar e dintre aceia care nu’njură ca bărbații, și nici nu drăcuie ca femeia. Nici măcar nu pufnește, ridică doar sprânceana, și cu ochii ficși la tine își sucește umerii. Uneori și înclină torsul spre spate de zici că are o balama în talie, și zâmbește binevoitor. Face asta dacă cumva te-ai apropiat prea mult și i-ai intrat în ’’bulă’’, adică, pe românește, dacă îi răsufli prea aproape. Cred că bate la ușă și când intră în camera lui. E băiat bun. Nu mai e bine să fii bun! Nici el nu e chiar beton, și nici eu care gafez. Nici nevastă-mea nu e. Ea e cam pe afară cu totul, chiar nu problematizează deloc, că e axată doar pe felia ei. Dă medicamente antidepresive pe programe la tineri, interferon, fortral și morfină canceroșilor. Vinde viagra, prezervative la puștoaice, anticoncepționale, seringi toxicomanilor în sevraj care o amenință că îi taie beregata. E importantă și se consideră destul de instruită dacă a tocit ea Farmacodinamia-n facultate. E sigură pe ea, e cucoană, farmacistă șefă, îi dă lumea sărumâna. În afară de medicamentele ei, nu are treabă ea cu ce se întâmplă în jur. Știe cel mai bine, și parcă poartă în cârcă starea deplorabilă de sănătate a națiunii... acum când tinerii sunt mai bolnavi decât bătrânii, și unul din cinci români suferă de depresie. Nu se mai încurcă ea cu alte nimicuri. De fluturele ăsta de desupra hai să mai zici, dar ea habar nu are de nici de fluturii ăia cu baterie și cu on și off, de la e Bay sau de la magazine dalea cu perdele-n vitrină. Trebuie să îi explici... că e vorba de sex-shop... Fluturii aceia îi poartă pe sub bikini și ziua studentele sictirite de atâta facultate anostă. Le vibrează pe clitoris și surâd satisfăcute pe la curs, când stau ele mai așa la cucurigu, relaxate, puse pe irosire în amfiteatre dalea cu bănci lungi și înfundate în față, cum avea cândva în clădirea cu molii a Universității de peste drum de statui. Ce să-i mai spui ei și de vibatoare sau dildouri dintr-acelea care și ,,suflă apă caldă’’, sau de bile de orgasm. Dacă-i povestești și ei s-o destupi, să o mai scoți din ale ei, se înroșește ca pizza și ridică polonicul să-ți de-n cap, sau aruncă-n tine cu telecomanda. Mi-o fi ea soție la bine și la rău, dar țeapa cu fluturele chiar a meritat-o. Chiar m-a distrat, că oricare din noi ne bucurăm când celălalt o ia în gușă. Păi așa strălucim, măcar... prin contrast. Ne mai amuzăm și noi puțin acolo, să alungăm stresul. Ne mai colorăm viața. Îi dăm măcar așa o tentă. Mi-a fost dat s-o surclasez. Eram împreună. Ea descuia ușa, răsucea cheia și exact ca și mie i-au fugit și ei ochii spre sus chiar pe fluturele înțepenit de atâta amar de vreme, și zice: -Fluturele asta stă acolo de astă vară!... Nu a făcut ca mine, care, de când cu Maria Calas o dau mai mult pe interogativ. M-am bunghit rapid că ea crede că e viu. Hă hă hă! mă hlizesc eu. Gata, îmi zic eu în minte, o las paf. -Tu chiar crezi, măi nevastă, că a poposit acolo de astă vară și se tot hrănește sugând calciu din zugrăveală? Râd ca nesimțitu’ și o ating. -Nu te duce și pe tine mintea să-ți dai și tu seama că e mort?... Ea ținea morțiș să facă față. -Păi cum stă, măă, agățat acolo dacă e mort? -Hă hă hă, bravo! draga de tine, mișto!