Poezie
Cine mai poate să o stingă?
1 min lectură·
Mediu
Ascultam cum ropotul ploii
Toca nervii orelor înfierbântate de plictiseală
Și priveam zbuciumul frunzelor
Pleznite cu biciul de apa furioasă...
Ascultam vuietul vântului
Și simțeam cum sfâșie visele în mine...
Cu fruntea lipită de geam
Priveam drumul ademenitor
Ce se deschidea înaintea mea
Dincolo de zid
Ca o permanentă ispită
Și gândul meu alerga pe el
În căutarea zilelor când te strângeam în brațe...
Îmi ascultam tic-tacul inimii
Ce se lua la întrecere
cu goana secundelor
numărate de ceasul agățat pe perete...
Îmi priveam chipul în oglindă
Și mă întrista neconcordanța vizibilă
Dintre sufletul ostenit de așteptare
Și dorința de a te smulge din inima mea
Ca pe o floare
Cu tot cu rădăcină...
Așteptarea
Monedă tocită
Se rostogolea cu greu din palma timpului
Și se scufundă în uitare.
Acum
Ploaia s-a oprit
Soarele zâmbește cocoțat pe o creastă de nor
Iar vântul a adormit la umbra tufișurilor;
Numai sufletul meu mai clocotește
Stârnit de amintirea buzelor tale fierbinți
Și de focul ochilor tăi
Care mi-a aprins neliniștea.
Oare
Cine mai poate să o stingă?
001.410
0