În turmă

Scena 1 Personajul, un bărbat de 35-40 de ani, așezat într-un fotoliu, în fața televizorului, într-o încăpere întunecată. Poartă un maiou învechit, alb murdar, și niște pantaloni burlan care-i descoperă gleznele. În picioare are niște șlapi de plajă. În mâna dreaptă ține o țigară, în timp ce cu stânga apucă un pahar din care soarbe un lichid chihlimbariu. Când sfârșește paharul, își toarnă dintr-o sticlă aflată pe o noptieră în stânga fotoliului câte un deget de licoare, din care soarbe pe îndelete. Filmare din față, apoi cu cadre din lateral spate, astfel încât să se vadă și televizorul cu sonorul la minim, la care se derulează un program tâmpițel de jocuri și concursuri. Voce interioară: Și așa am rămas singur. Mi se mai întâmplase. Doar că acum devenise ceva cronic. Întrucâtva mă simțeam departe de toate din jurul meu. Scena 2 Personajul merge pe stradă îmbrăcat într-un trenci maro-cenușiu. Personajul, focalizat din față, cu lumea din jur, o stradă relativ aglomerată, scufundată într-un efect de “blur”. La un mement dat se oprește în fața unei tarabe din ceea ce pare a fi o piață, cumpără un măr pe care-l șterge între palme și apoi mușcă din el. Voce interioară: Totul se mișcă în reluare, cu încetinitorul, ca expresie grafică a unei funcții a stereotipiei zilnice. O secvență după cealaltă, iar și iar, reluare peste reluare, același lucru, aceleași fețe, aceleași căcaturi. Scena 3 Personajul, îmbrăcat în cămașă albă, cu cravată de culoare închisă, la un birou cu calculator într-o încăpere cu alte birouri și alte calculatoare, la care lucrează alți oameni cu alte cămăși albe, cu alte cravate de culoare închisă. Voce interuioară: Îți vine să derulezi înainte, să sari peste toată plictiseala, și să rămâi totuși, doar ca să vezi sfârșitul. Totul se accelerează în jur, filmare din dreapta-spate față de personaj, oamenii mișună din toate părțile, cară dosare, tastează la calculator, încăperea se golește, lumina se stinge, lumina se aprinde, încăperea se umple din nou, un personaj cu cămașă albastră cu guler alb și cravată roșie se oprește în fața biroului, face morală, pleacă, se întoarce cu un teanc de dosare pe care le trântește pe birou, face morală, pleacă din nou. Filmare din perspectiva Personajului care privește forfota care mai continuă câteva momente, până când în cadru intră un personaj feminin cu un entuziasm copilăresc întipărit pe figură. Acesta începe să vorbească cu Personajul, pe măsură ce acțiunea revine treptat la viteza normală. Personajul feminin turuie ceva înfundat și de neînțeles, până când Personajul tresare, parcă trezit din reverie, și întreabă: Personajul: Poftim? Fata: Ce spui? Personajul: Ce să spun? Despre ce? Fata: Cum ți se pare? Personajul clatină din cap și face un gest vag de nedumerire cu palmele. Fata: Sloganul!? “Salvați Salvarea”! Voce interioară: Dumnezeule. Personajul: Alexandra… Nu e nicio salvare. Nu e nimic de salvat. E doar un rahat de campanie pentru ca porcii ăștia să intre în vizorul public, să vândă o grămadă de publicitate, ca să câștige un purcoi de bani pe spinarea ta și a mea, care trudim aici ca niște idioți, pe salarii de mizerie… Personajul lasă fraza în suspensie și face un gest de neputință. Personajul feminin își pierde entuziasmul, se îmbufnează, înclină capul, se încruntă ușor, face bot, apoi stânga împrejur și pleacă fără nicio vorbă. Personajul își face de lucru câteva clipe la birou, până când revine personajul masculin cu cămașă albastră cu guler alb și cravată roșie care agită cu o mână în șold o foaie de hârtie. Albastru: Þi-am zis de săptămâna trecută să te ocupi de asta. Îmi amintesc exact. Þi-am spus să ai grijă personal să ajungă. Nu s-o dai lui Suzi. Personajul(mormăie): Ya, ya! O rezolv acum. Albastru: Vreau să văd implicare, mă înțelegi? Ce-am învățat la curs? Determinare, implicare, dinamism.(bate cu dosul palmei drepte în palma stângă). Vreau să zbârnâie, să zbârnâie, auzi? Personajul încremenit, cu privirea goală îndreptată către personajul albastru care continuă monologul înfundat, de neînțeles, încetinit, ca într-o reluare. Voce interioară: Aceeași poveste. Aceeași secvență după o altă secvență, în reluare. O placă de patefon hârșâită la nesfârșit până la zgârietura de unde capul de redare o ia de la început, iar și iar. Simțeam că nu am nimic în comun cu oamenii ăștia. Scena 4 Cafenea, masă lângă geam, Personajul în trenciul maro-cenușiu, filmat din față. Pe masă, în fața lui, o ceașcă de cafea. Personajul: Simt că nu avem nimic în comun. Perspectiva se schimbă, și de partea cealaltă a mesei vedem un personaj feminin cu o privire încărcată de reproș. Personajul își întoarce capul absent și privește ploaia care se scurge pe fereastră. Scena 5 Scena următoare, de fapt scena de început, cu Personajul în fața televizorului, fumând și consumând alcool, filmat din față. În semiîntunericul din încăpere se percepe jocul de lumini proiectat de ecranul televizorului. Voce interioară: Firește, lucrurile nu puteau rămâne așa. Nu putem regresa la stadiul de evoluție al unor dobitoace. Aglutinarea speciei în hoarda primitivă, cooperarea în cadrul grupului, diviziunea muncii, toate au stat la baza emancipării omului de la stadiul de maimuță antropoidă halitoare de banane, la cel de conțopist halitor de rahat. Viața merge înainte. Al patrulea val e valul disco. Scena 6 Discotecă, muzică house, flash-uri de lumini, gagici decoltate și băieți spilcuiți cu tricouri mulate se scălâmbăie la grămadă. Deodată, din grup se desprinde un bărbat scund și subțire, îmbrăcat într-un costum de culoarea cărnii de somon, care cu puțin timp înainte se agita și el în grămadă. Are părul drept și rar, tuns ca Hitler, și poartă o pereche de ochelari de soare ca de damă, cu rame roșii. Execută niște scheme dezlânate de dans în fața Personajului, scoțând limba șmecherește. Personajul, de data asta mai îngrijit, îmbrăcat cu un tricou alb peste care poartă un un sacou gri petrol, zâmbește într-o doară cu mâinile în buzunar. Personajul roz se oprește deodată din rutina de dans, și-l lovește cu pala peste umăr. Roz: Hai, omule! Întră în ritm. E DJ Pagal! Personajul roz mai face niște scheme de dans, dar Personajul îl oprește cu un gest făcut cu mâna. Personajul: Mă duc să-mi iau ceva de băut. Personajul roz scoate un ah! și face un gest de lehamite cu mâna, după care se întoarce către o pipiță numai craci și țâțe, și reintră în ritm. Personajul salută zâmbind un grup care-l strigă, după care se strecoară până la bar. Sprijinindu-se cu coatele de tejghea, aruncă o privire lungă în stânga către o gagicuță fandosită care bea ceva cu pai dintr-un pahar simandicos. Se apropie barmanul. Barmanul: Ce să-ți aduc? Personajul întorce capul spre barman, apoi se uită din nou la gagicuță. Personajul: Ceva din ce servește frumoasa domnișoară. Gagicuța întoarce capul și-i oferă un zâmbet acru, după care se apropie o altă pipiță, care-i șoptește ceva la ureche celei dintâi, rând amândouă surescitate, și o întind tropotind pe toculețe. Între timp barmanul s-a întors cu comanda, toată numai culoare, paie și umbreluțe. Personajul: M-am răzgândit. Adu-mi un Jack. Barmanul: Și cu asta ce fac? Personajul: Las-o aici, pentru orice eventualitate. Personajul primește Jack-ul și se întoarce către ringul de dans, sorbind cu înghițituri mici băutura. Scena încetinește și aparatul urmărește mișcările lubrice ale dansatorilor, fete tinere lucind de transpirație, băieți rânjind cu priviri pofticioase. În mijloc, un tânăr se strecoară în genunchi între picioarele unei dansatoare care-l primește sub fustița ei minusculă, continuând să se legene în ritmul muzicii. Tânărul își ascunde fața între coapsele ei, fata se excită cu ochii închiși, gemetele ei tot mai pronunțate acoperind treptat muzica ce se aude tot mai slab în fundal. Scena revine la normal, muzică, dans, cuplul de mai înainte în centru, dansează, fata absorbită de muzică, băiatul rânjind cu ochii la ea. Voce interioară: Acompaniament pentru un ritual de împerechere. O mie de maimuțe Bonobo împletite într-un continuum de felații și cunilingus. Toujours L’Amour! Personajul își face loc prin aglomerație cu paharul în mână. Fondul muzical s-a schimbat. În mijlocul unui ring improvizat la marginea căruia se îngrămădesc curioșii, un bărbat ușor supraponderal, îmbrăcat ca o cocotă strident fardată, cu un microfon de dimensiuni apreciabile în mână, face playback pe piesa lui Blondy, “Fiesta”, încercând să fie cât mai sexi cu putință. Personajul transexual poate fi îmbrăcat ca Blondy în videoclip. Câțiva pe margine schițează niște mișcări timide de dans, mai ales fetele. Camera face un zoom rapid de la depărtare pe personajul care afișează o figură încremenită la limita dintre repulsie și stupoare. Voce interioară: Și perfecta soluție contraceptivă. Aveam impresia că adormisem cândva prin Evul Mediu și, între timp, un cataclism de proporții planetare se abătuse peste lume, ducând la dispariția tuturor dinozaurilor cu coaie. Ei bine, nu-i nimic. Soluția perfectă în ce privește sexul protejat e „fără sex deloc”. Scena 7 Personajul iese din club, oprindu-se în față pentru a-și aprinde o țigară. Trage un fum adânc și privește absent strada. Scena 8 Bar zgomotos, viril, plin de fum, plin de lume. Personajul, la o masă împreună cu trei amici: în stânga lui unul slab și șleampăt, cu ochelari și gestică nervoasă, unul gras în față, cu început de chelie, nebărbierit, sfătos, în dreapta unul mai în vârstă, cu bască pe cap, tăcut. Toți trei au halbe de bere în față. Personajul bea din sticlă. Se poartă o discuție aprinsă, mai ales între primele două personaje. Voce interioară: Nu că aș fi rămas fără obțiuni. Întotdeauna există și fața cealaltă a lucrurilor. The dark side. Fotbaliștii. Întruchiparea absolută a bărbăției hirsute, contondente și gălăgioase, cu cele două principale preocupări masculine într-o contemporaneitate tot mai săracă în idealuri virile: alcoolul și fotbalul. Divizia C. Grasul către sfrijit: Cum, mă, handicapatule! Cotoi e coloana vertebrală a apărării. Cum dracu’ să nu-l bagi și să-l lași pe împiedicatul ăla de Vitamină să fută meciul. Are un metru cincizeci, și Tache îl pune în centru la închidere. Sfrijitul: Cum la închidere, mă! Că era împins! Grasul: Împins, pe pizda mă-sii. Ce împins, că nici să alerge nu știe. Parcă-i un pigmeu cu picioarele retezate. Personajul în vârstă nu spune nimic, dar zâmbește tot timpul, râzând ușor la afirmațiile grasului. Grasul către personajul în vârstă: Zi și tu, Tataie. N-am dreptate? Sfrijitul: Ai pe dracu’. Cea mai bună apărare e atacul. Voce interioară, în timp ce discuția continuă în fundal cu camera din perspectiva personajului îndreptată spre sfrijit: Þâru’ era iremediabil îngropat într-o căsnicie cu o creatură care foarte bine ar fi putut să-i fie soră. Adică, asemănarea fizică dintre cei doi era evidentă de la distanță, ceea ce nu putea fi în avantajul ei, din motive, cred, de asemenea evidente. În plus, mai era și scrântită întru Domnu’ și de aceea Târu’ nu făcea sex decât odată pe an, toamna, când boncăluiesc cerbii, în restul anului alegând să-și dizolve libidoul în deluvii nesfârșite de bere rece și amară.(Camera se mută pe personajul gras). Fat-u’ fugea și el de acasă, ca să scape de o nevastă cel puțin la fel de voluminoasă ca și el, dar cu o gură de trei ori mai mare, și cu o hoardă de copii agățați de fusta ei, cu toții locvace ca niște gâște în jurul tigăii cu porumb.(Descrierea celor doi poate fi însoțită de imagini: cu soția Þârului croșetând austeră într-un fotoliu tras lângă un radio rusesc, antebelic, în timp ce consortul își rumegă în tăcere nervii cu ochii țintă la ea, acompaniat de o cutie de bere; Fat-u’ ieșind val vârtej pe ușă, în timp ce soția urlă ceva dintr-o bucătărie toată numai aburi și oale în fierbere, înconjurată fiind de vreo trei, patru copii, care cu toții vorbesc și cer ceva cu insistență, până când mama îi împrăștie cu câteva palme). Fat-u’ către Târu’: Electro n-are nicio șansă. Sunt prea în spate și în pierdere de formă. Horcea nu mai poate. Are mai multă bere în el decât mine și e gras ca un porc, iar Terente e deja în pensie.(Face un gest de lehamite cu mâna). Voce interioară: N-am știut niciodată dacă acestea erau poreclele jucătorilor, sau chiar așa îi chemau. Dar cred că pentru Divizia C, la fel de bine puteau să fie, toate, numele lor reale. Fat-u’ către Personaj, pentru prima dată băgat în seamă: Vineri joacă Gazu’ cu Avântu’. Ce faci, vii? Joacă și ăsta micu a lui Tataie (zice, lovindu-l cu palma peste umăr pe personajul în vîrstă). Scena 9 Meci de fotbal cu galerie mică dar gălăgioasă, într-o tribună aproape goală. Personajul stă lângă o femeie, după care urmează Tataie, Fat-u’ și Þâru’. Ultimii doi mănâncă semințe, Tataie fumează, Personajul ține o cutie de bere în mână și o pungă cu alte beri la picioare, în timp ce femeia stă crispată, tresărind la scandările obscene ale galeriei: Galeria: Muie! Muie! Muie! La arbitru, muie! Muie! Muie! La arbitru, muie!... Voce interioară, cu camera din perspectiva personajului care se uită la femeia de lângă el: Muierea lui Tataie insistase să vină să-și vadă băietul pe teren, cu toată opozița bătrânului. I-a zis ceva de genul: „Nu mă comanzi tu pe mine!” și acum părea cam încordată. Am vrut să-i ofer o bere, pentru că adusesem vreo șase, dar m-a refuzat. Echipele joacă precum cizmele. Dau cu mingea unii în alții, își rup picioarele, protestează în continuu la deciziile arbitrului. Galeria vociferează, înjură, Fat-u’ mai tare decât toți. Deodată mingea ajunge la fiul lui Tataie. Fat-u’: Uite-l, mă, p’ăsta micu! Ãsta micu nu pasează și se înfundă în zona cu cei mai mulți jucătrori adverși. Încearcă să treacă de toți în dribling, dând din mâini ca un înotător. Suporter, în spate, cu un pahar de plastic plin cu bere în mână: Pasează, mă! Pasează, mă, odată! Ãla micu pierde mingea. Suporterul, plin de năduf: S-o fuți pe mă-ta, mă! Prăpăditule! Asta a fost prea mult pentru consoarta lui Tataie. Se întoarce către bărbat’su și se stropșește la el. Consoarta: Tu ce faci? Nu zici nimic? Tataie, printre dinți: Taci din gură, femeie! Consoarta: Zi ceva, nu sta ca mortu’. Apără-ți nevasta, mototolule! Îl lovește cu mâna și se ridică în picioare, lovind paharul de bere al suporterului care continua să înjure. Berea se varsă peste ea , peste Tataie și puțin peste Þâru’. Izbucnește o ușoară altercație, cu muierea lui Tataie stropșindu-se la suporter. Consoarta: Și tu de ce vorbești așa? Să-ți fie rușine, nesimțitule! Cât pe ce să izbucnească o încăierare, când fiul lui Tataie rămâne lat pe gazon în urma unui contact mai zdravăn. Fat-u’, cu stupefacție: Io-te mă, că l-au dărâmat p’ăsta micu! Jucătorul zace lat, pe burtă, cu mâinile și picioarele depărtate. Un coechipier îi cercetează semnele vitale, împungându-l cu degetele. Nimic. Echipa medicală întârzie, după care în locul ei intră un individ îmbrăcat în blugi și fâș, dotat cu o sticlă de un litru, plină cu apă. Se apropie, îngenunchează lângă jucătorul accidentat și începe să-l stropească pe față. Jucătorul nu se ridică. Suporterul, ofuscat: A căzut ca o balegă și acolo a rămas. Consoarta: Dacă te pricepi așa de bine, de ce nu joci tu, umflatule? Suporterul: Ce ai zis, femeie? După scurtul interval de acalmie, altercația se declanșează, cu Tataie încercând să-și apere nevasta de suporterul jignit. Fat-u’ intervine și el. Þâru’ dă și el din gură, în timp ce Personajul încearcă să-și ferească berile, trăgându-se mai la o parte, luând câte o gură de bere, privind alternativ la încăierare și la ce se mai întâmplă pe teren. Se ferește la timp de un suporter care e cât pe ce să cadă peste el. Voce interioară: Sporturile fizice n-au fost niciodată pe gustul meu. Cea mai mare greutate pe care am ridicat-o vreodată, a fost un DEX cu coperțile foarte groase. M-am gândit că de mult n-am mai citit o carte. M-am gândit că sufletul începuse să-mi facă burtă și, îngreunat de atâta osânză, nu se va mai ridica la ceruri, ci se va scufunda în cel mai adânc și mai încins cazan din Iad. Scena 10 Într-o sală nu foarte mare, semipopulată, scufundată în semiîntuneric, cu o scenă cu draperii grele, stacojii, în fundal, luminate în roșu de un proiector lateral. Pe scenă apare un tânăr exaltat, cu blugi prespălați, purtând o cămașă roșie cu mânecile suflecate și o bandana pe frunte care-i adună părul creț în vârful capului. Bandana, strigând: Ne-am adunat aici în această seară, fără droguri, fără țigări, fără alcool, împreună cu Domnul Nostru, Isus Christos! Bandana întinde mâinile în sus, schițând semnul victoriei. Personajul, undeva în mijlocul publicului, își ascunde cutia de bere în buzunarul lateral al hainei, în timp ce lumea aplaudă. Personajul aplaudă și el mecanic. Voce interioară: Biserica nu se mai poartă. De când Hristosul atârnă de cruce prin Parlament, sau acoperit cu praf de aur prin curtea unui țărănoi superstițios, plin de bani, religia e mai de grabă un subiect de amuzament. Pe scenă, o femeie gravidă e ispitită de Satana să facă avort. Satana e un bărbat care nu poartă pe el decât o pereche de slipi tanga, având corpul acoperit de vopsea roșie, și ținând în mână un trident. Satana execută un balet viclean în jurul femeii gravide, lipsite de apărare. Voce la difuzor: Satana o ispitește pe Rahela să facă avort, dar văzduhul face auzită voința Domnului! Se aud tunete, scena e luminată de blițuri intermitente, Satana se sperie și fuge, în timp ce Rahela cade în genunchi, pocăită. Publicul aplaudă. Aplaudă automat și personajul. În sceneta următoare un băiețel se urcă pe o scară într-un pom de carton, unde își au cuibul niște păsărele. Voce în difuzor: Vasilică a vrut să strice cuibul rândunelelor, dar Dumnezeu l-a pedepsit și i-a tras scara. O sfoară legată de prima treaptă a scării este trasă din culise. Scara cade și copilul se lovește cu fața de podea, izbucnind în plâns. Se aud tunete și o muzică simfonică sumbră, hârșâită prin stația de proastă calitate. Publicul aplaudă mecanic, în timp ce Bandana intră în fugă pe scenă, să-l ridice pe copilul care se smiorcăie. Îl ia în brațe și fuge cu el înapoi în culise, moment în care Personajul începe să aplaude, când toți ceilalți s-au oprit. Câțiva întorc capul spre el, nedumeriți. Voce interioară: Un amic din copilărie tăia picioarele vrăbiilor și le strângea într-o pungă, pe care o ținea ascunsă sub pat, să n-o găsescă mă-sa, și Dumnezeu nu i-a tras niciodată scara. Poate pentru că nu folosea nicio scară, ci o praștie. A făcut o grămadă de bani din bișniță cu valută. Voce interioară, în timp ce pe scenă se derulează un ritual de vindecare miraculoasă: Pentru că până și în reprezentarea artistică diavolul e omniprezent, în timp ce Dumnezeu se căznește să tragă sforile ascuns în culise, m-am hotărât să încerc o metodă de mântuire mai la modă. Scena 11 Într-o sală cu pereți albi, bine luminată, mai mulți bărbați și femei așezați pe scaune. În față, cocoțat tot pe o scenă pe care mai e și un pian, un bărbat pleșuv, dar cu păr lung pe ceafă, în lotus, îmbrăcat într-un kimono alb. Adunarea e scufundată în meditație, rostind la unison un „mmmmmm” înfundat. Personajul, din când în când, mai deschide ochii, spionând la ce se întâmplă împrejur. Mentorul de pe scenă, cu o vece solemnă: Și acum să ne amintim despre viețile noastre trecute. Nu trec 10 secunde și un bărbat între două vârste, bondoc și chel, țâșnește în picioare și strigă: Eu am fost Cleopatra, regina Nilului! Personajul deschide ochii și-l privește cu surprindere, în timp ce undeva în spate, un alt bărbat, de data asta înalt și slăbănog, cu ochelari cu rame groase și o față de cal, cu părul în ochi, sare și el în picioare și strigă: Și eu am fost Cleopatra! Personajul se întoarce și spre acesta și-l măsoară din ochi, de jos în sus, cu uimire. Voce interioară: Sincer, o mie de încercări să fi avut și n-aș fi ghicit. O femeie scandalizată din primul rând: Ei, cum se poate una ca asta? Voce interioară, în timp ce mentorul încearcă să explice că e posibil ca cei doi să fi trăit în aceeași epocă și poate chiar unul dintre ei să fi fost Cleopatra, de ce nu: Asta poate crede că ea ar fi fost mai îndreptățită să fie Cleopatra, dar viața nu e întotdeauna cum ne așteptăm să fie. Nu-i așa? Personajul iese pe coridor împreună cu ceilalți cursanți, își aprimde o țigară încruntându-se la o femeie îmbrăcată auster care-i aruncă o privire haină, în timp ce-i strecoară printre dinți: „Cancer”. Voce interioară: Personal, aș fi vrut să i-o fi tras lui Cleopatra, cu condiția să nu fi avut nicio legătură că umflatul ăla cu chelia lucioasă, ori cu amicul „Față de Cal”. Personajul se intersectează cu un bărbat cu un aer pauper, nebărbierit, tras la față, palid, cu ochii roșii. Personajul se întoarce, privindu-l din urmă. Voce interioară: Până la urmă m-am hotărât să mă asociez cu cei asemeni mie, cu care să pot împărtăși preocupări comune, rahatul vieții de zi cu zi. Scena 12 Scenă cu bărbați așezați pe scaune în cerc. Pe un banner agățat de un perete scrie „Asociația Alcolicilor Anonimi”. Un bărbat în picioare, cu un aer de medic, îl prezintă pe noul venit. Medicul: Domnilor, în seara asta avem un nou membru. Să-l salutăm pe Raul. Grupul în cor: Bine ai venit, Raul! Raul începe spovedania presărată cu poticneli și suspine: Băutura mi-a distrus viața. Mi-a îndepărtat prietenii. Mi-am pierdut slujba. Soția m-a părăsit, iar copiii mei nu mai vor să știe de mine. Sunt singur și fără bani. Proprietarul garsonierei în care stau cu chirie amenință că mă dă afară din casă.( Face o pauză, își lasă privirea în jos, apoi izbucnește). Și nu mai pot să iubesc! Izbucnește în plâns, îngropându-și fața în palme, în timp ce medicul îl bate consolator pe spate. Zoom rapid de la depărtare pe fața personajului, încremenită într-o expresie de oroare. Personajul iese grăbit din încăpere, îndreptându-se spre toaletă. Voce interioară: Trebuia imediat să aflu dacă eu mai pot să iubesc. Personajul filmat din față, ușor de deasupra, se masturbează într-un separeu de toaletă, cu țigara aprinsă în colțul gurii. Cum climaxul întârzie să se producă, personajul trage un fum adânc, își scoate țigara din gură, scuipă în palma cealaltă și continuă. Își dă drumul într-un târziu cu un icnet de satisfacție, strecurat printre dinți cu fața la tavan și ochii închiși, cu țigara fumegând în continuare în colțul gurii. Personajul, privindu-și sexul: Șarpele e încă viu. Personajul se spală la chiuvetă, nu găsește prosop de hârtie să se șteargă, iese pe ușă scuturându-și palmele, intersectându-se cu un grup de femei gureșe și arătoase, pe care le urmărește cu privirea cum intră într-o încăpere. Voce interioară: Poate că de fapt asta îmi lipsea. Iubirea? M-am gândit cât de bine m-aș simți în compania lor. Personajul intră după ele într-o încăpere populată exclusiv de femei ce țin în mâini vibratoare în diferite poziții. Unele, într-un gest tandru, le strâng cu ambele mâini la piept, între sâni. În față, la tribună, o tânără „nazistă”, îmbrăcată ca o lezbiană, cu părul negru tuns scurt, pieptănat lins pe spate, ține vibratorul - de dimensiuni apreciabile - ridicat deasupra capului, de-a curmezișul, ca o sabie. Nazista, strigând: Bărbații sunt de vină, și n-avem nevoie de ei. În spate, deasupra ei, tronează o stemă ca o variațiune pe tema „secera și ciocanul”, cu secera secționând coada ciocanului. Nazista se oprește din discurs, coboară mâna în care ține vibratorul, și-l țintuiește cu privirea pe Personajul din fundul sălii. Una câte una, și celelate femei întorc capul spre Personaj, cu expresii variind de la încruntare la incertitudine și nesiguranță. Zoom rapid de la depărtare pe Personajul cu o expresie de încremenire întipărită pe figură. Scena 13 Scena inițială, cu personajul în fotoliu, în fața televizorului, cu țigara în gură, în maiou, cu un pahar și o sticlă de tărie pe măsuța de lângă fotoliu. Televizorul are sonorul dat la minim. Personajul trage un fum, își scoate țigara din gură cu o mână, se scarpină cu degetul mic sub nara dreaptă, apucă paharul în care se zbenguie un deget de băutură, trage o înghițitură cu ochi la televizor, pune paharul la loc, mai trage un fum și apoi, brusc, ecran negru. SFÂRȘIT