Un om fericit

Lui și-a mai comandat o bere, iar pe mine m-a întrebat ce mai vreau, așa că am mai luat și eu încă o apă tonică. Părea dărâmat. Sau, mă rog, aproape dărâmat. Ne cunoșteama din școală. Nu se schimbase deloc, doar parcă trăsăturile i se accentuaseră. Întotdeauna avusese un chip parcă tăiat în piatră, plin de unghiuri, povârnișuri și crevase, cu un ten aspru, neuniform, murdar parcă întrucâtva. Acum, peste piatra aceea trecuse un vânt fierbinte. Nu era foarte înalt, dar compensa statura scundă cu un fel de vigoare clădită din oase. Umbla vestea că se bătea prin baruri, iar băieții șmecheri îl numeau lăcătușul de serviciu. Când dădeau de greu, formau numărul și treaba era ca și aranjată. Cândva cu un păr des și negru precum catranul, acum afișa un început de chelie și câteva fire albe pe ici pe colo. O picoliță zdravănă, decoltată, cu pulpele goale parcă date cu lac, ne-a adus băuturile, iar el a supt cu sete un gât de bere, privind la fata care se îndepărta cu paharele goale, scuturând veselă din fese. În timp ce-și ștergea surplusul de umezeală de pe buze cu încheietura palmei, am dus și eu sticla la gură, amintindu-mi brusc cât de tare urăsc apa tonică. -A început acum vreo lună, a început să povestească. Sau, mă rog, aveam probleme de mai multă vreme. Nimic însă, cum să spun... manifest. Doar o grămadă de tăceri incomode și alte rahaturi de astea. Și pe urmă, mă trezesc cu ăsta. Ca întotdeauna, la șase am intrat pe ușă, când m-a izbit un miros de țigară. Eu m-am lăsat de doi ani, și ea n-a fumat niciodată. În sufragerie erau două cești de cafea goale și scrumiera plină cu chiștoace. Tâmpitul fuma ca un turc. În rest, țipenie. Am dat drumul la trusa de scule care sa lovit cu zgomot de podea. Nimic. M-am învârtit puțin prin jur, când am observat ușa de la dormitor închisă și ceva foială dincolo de ea. Am simțit că mi se urcă sângele la creier. Se opri ca să mai tragă un gât de bere, așa că am înghițit și eu o gură de apă tonică, strâmbându-mă de oroare. Apoi a continuat. -În primul moment mi-a trecut prin minte să pun mâna pe un ciocan și să dărâm ușa cu piciorul, dar oarecum m-am gândit că lucrurile erau și așa destul de grave. Așa că am deschis ușa încet și am intrat înăuntru ca din întâmplare. Doar eram la mine acasă. Firește, n-am păcălit pe nimeni. Era exact cum îmi imaginasem. Papagalul tocmai se căznea să-și tragă pantalonii, iar pizda se uita la el din pat, ridicată în capul oaselor, cu țâțele pe dinafară. Când am intrat a scos, așa, un hah! de conveniență, și s-a acoperit cu cearșaful. Adică, ăla putea să-i intre și-n cur cu mătărânga dar, vezi doamne, eu să nu-i văd țâțele. Chestia asta m-a lovit exact sub centură, și dintr-o dată m-am simțit pornit complet împotriva ei. Parcă uitasem de papagal. L-am ghicit din prima. Habar n-avea ce se întâmplă. Era un deșălat, înalt și slab ca o stafie, chel dar cu părul lung... Cunoști genul, nu?... cu ochelari... Vai de mama lui! A început să bânguie ceva despre că, „habar n-aveam”, și „mă iertați”... Încă puțin și se scăpa în chiloți. Dacă ar fi avut chiloți. Pentru că în graba care l-a apucat, nici nu s-a străduit să și mai pună. Din câte am observat, atârnau pe marginea fotoliului. Chestia asta m-a amuzat puțin. Începu să râdă, hăhăid de câteva ori, apoi scutură din cap a neputință. -Când s-a strecurat pe lângă mine, mi-a spus la revedere. Îți dai seama? La revedere! De parcă aveam de gând să-l mai revăd, să bem o bere împreună, să depănăm amintiri comune, să discutăm despre cunoștințe. Și-am rămas singuri. De fapt, eu n-am scăpat-o niciun moment din priviri. Și ea se uita la mine cu buzele strânse și încruntată, toată numai reproș și nemulțumire. De parcă eu aș fi fost de vină, târfa dracului. Îmi venea să urlu de nervi, dar n-am spus nimic, ca să nu-i dau satisfacție. A făcut pauză uitându-se către bar, și câteva momenta a rămas așa, cu privirea fixă undeva în golul dintre mese. - Aveam de gând să procedez metodic. Am înșfăcat-o de gât și a târât-o în sufragerie, unde am lăsat trusa de scule. Se zbătea ca un șarpe și ar fi urlat așa cum mie îmi venea să urlu, dacă n-aș fi gâtuit-o în halul ăla. Când mi-am dat seama, i-am dat drumul pe covor și a început să tușească, să se înece. Așa mică și goală cum era, cu părul ei lung și drept căzându-i peste față... Aproape mi-a făcut milă. Nu era însă momentul pentru sentimentalisme. Am scos banda izolatoare și i-am acoperit gura. Apoi i-am legat mâinile la spate și picioarele. Să vezi ce se zbătea. Se înroșise toată la față și mi s-a făcut frică să nu-i crape vreun vas de sânge în creier. Nu era însă momentul pentru șovăială. Pizda dracului, se ținea tare. A golit restul de bere din sticlă și m-a întrebat dacă mai merge una. Eu abia mă atinsesem de apa tonică, așa că și-a luat doar el încă o bere. Aceeași chelneriță, numai nuri, cur și gioale, i-a adus berea și ne-a zâmbit ca o lună plină încadrată de șuvițe blonde și crețe. - Am snopit-o. N-am ratat nici o palmă, în afară de față. N-am lovit-o peste față. Ar fi fost prea mult. Am luat-o metodic, de la picoare, am urcat în sus către pulpe, spre fese, apoi brațe. Am ars-o peste coaste, dar i-am lăsat în pace țâțele. În câteva minute s-a umplut de vânătăi. Ceva de groază. Și nici măcar nu dădeam tare. Se învinețesc, ceva de groază. Icnea și strângea din dinți și din ochi, dar n-a vărsat o lacrimă. Avea privirile încărcate de ură, iar eu, în loc să mă răcoresc, mă simțeam tot mai înebunit. Simțeam cum îmi zvâcnesc venele în cap, iar ea se tot uita la mine ca o viperă. Până la urmă, însă, ea a fost cea care a ostenit prima. Atunci m-am oprit. S-a strâns ghem. Parcă încerca să-și acopere păsărica. Berea se vărsa din sticlă în gâtlejul lui și, după ce a dat-o gata, a mai comandat una. - Am lăsat-o acolo până spre miezul nopții, când mi s-a făcut frică să nu cumva să facă ceva și să moară dracului. Am dezlegat-o, și din dormitor am ascultat-o la baie spălându-se. După vreo jumătate de oră a venit în pat, s-a acoperit cu pătura și a adormit cu spatele întors spre mine. N-a zis nimic, nici atunci, nici mai târziu. Eu n-am închis un ochi toată noaptea. - N-a chemat gaborii? m-am gândit și eu să întreb. - Nu. Credeam că s-a terminat, și cu asta, basta. - Și nu s-a terminat. - Þi-ai găsit. Târfa dracului! Într-o după amiază, același joc, intru în casă și mă trezesc... Cu cine crezi? - Armata salvării? - Nu. Cu papagalul. Să-mi cadă fața, nu alta. Ca să vezi. „La revedere!” Cu palma făcu un gest vesel de salut, clătinând din degete. - Cu pantalonii în vine? - Asta ar fi fost prea de tot. Se pare că-l impresionase cu vânătăile, și dobitocul a venit să avem o discuție. Așa mi-a zis. „Noi trebuie să avem o discuție”. Am crezut că-mi crapă ochii în orbite. Din doi pași am fost lângă el și, când i-am ars un croșeu, s-a întins pe covor ca frumoasa din pădurea adormită. Eram gata să fac moarte de om, dar prostovanul leșinase. Slavă domnului. Pizda a început să urle, să strige după ajutor, așa că a trebuit să o leg din nou, și am închis-o în baie. Pe urmă m-am ocupat de tolomac. Când s-a trezit, i-a mai ars o directă în nas, ca să-i tai orice tentativă de ripostă. Pe urmă am început să-l lucrez la plexul solar. Cred că i-am cărat vreo douăzeci de pumni, și pe urmă i-am dat de înțeles că, dacă îl mai prind pe acolo, îl atârn de perete cu ciocanul pneumatic de bătut cuie. A părut că înțelege, dar am vrut să fiu sigur, așa că l-am luat în spinare și i-a dat drumul peste balcon. - Dumnezeule! am exclamat. Nu și-a rupt gâtul? - Aiurea, că stau la parter. - Și cu ea ce-ai făcut? - Tu ce crezi? I-am mai aplicat o corecție. Am clătinat din cap. - Muierile fac tot timpul chestii de astea, i-am zis. Încearcă să-ți atragă atenția, sau ceva de genul ăsta. Agresiune pasivă, joc psihologic. Nu înseamnă nimic. Vor să stai de curul lor, să le întrebi tot timpul unde să le zgândări, unde le mănâncă. Mi-a tăiat-o, făcând un gest ferm cu palma. - Asta-i o explicație pentru fătălăi. Eu mă fut cu altul și tu ești de vină. Căcat! Dacă ești bărbat, îi dai un motiv serios să nu-i umble pizda aiurea. - Și? Acum sunteți în regulă. A pufnit a lehamite. - Un căcat. Nu mi-a venit să cred. Azi după-amiază. A adus un animal. Un țărănoi de doi metrii și douăsute de kile. Se făcea întuneric cu el în cameră. Era gata să și-a tragă și cu ăla, până când i-a văzut probabil vânătăile. Să vezi ce față a făcut cretinul. Dobitocul, plin de bere, deja se vedea pe sine într-o postură eroică, apărătorul damelor la restriște. Și ce umflătură avea în pantaloni! O juma de kil de pulă. Și păros ca o gorilă. Uite ce-a găsit, după ce mi-a împuiat mie capul de atâtea ori să mă rad pe piep, și alte rahaturi de astea de pederaști. - Și cea-i făcut? - Ce era să fac. Eram cu King Kong la mine în casă și, minune, vorbea. „Doamna vine cu mine”. - S-a dus cu ăla? m-am arătat eu cât se poate de mirat. - Poate că s-ar fi dus. Dracu’ știe! Cât și-a strâns niște boarfe într-o geantă, m-am dus la baie, unde aveam sub chiuvetă o bucată de țeavă de plumb. A fost ceva de groază. I-a pleznit fața ca un pepene. A căzut la podea ca un sac cu cartofi și apoi să te ți picoare în coaste și alte chestii d-astea. Când m-am convins că nu mai e în stare de nimic, am chemat un taxi și l-am trimis în Băneasa, la Zoo. - Și cu ea ce ai făcut? am întrebat gândindu-mă la ce-i mai rău. - Să vezi ce privire avea. Covorul era plin de sânge, eu eram plin de sânge... Ea era plină de groază. Credea probabil că o s-o omor. - Și! Și! A ridicat din umeri și a dus sticla din nou la gură. - N-am fost în stare decât să scutur degetul la ea. Pe urmă, te-am sunat pe tine. Acum nu mai am curajul să mă întorc. Poate mă așteaptă după ușă și mă înjunghie dracului pe la spate. - Păi, de ce? O fi plecat de mult. Te-a părăsit. - Nu! a zis trist. N-are unde să se ducă, și cred că nici nu vrea să meargă nicăieri. Vrea să mă jugănească. Mă întorc acasă, așteaptă să mă culc și pe urmă îmi taie scula cu o foarfecă și o să se uite la mine cum îmi dau duhul. Pe urmă o să spună că a fost autoapărare și o să scape dracului. Pe de altă parte, mă gândesc că se întoarce zdrahonul ăla cu niște amici și, sunt eu tare, dar nu chiar în halul ăsta. Am tăcut amândoi o vreme. -Și când mă gândesc ce frumos a fost la început, l-am auzit din nou. Era frumoasă ca o sfântă. Îmi venea să mă închin la ea în fiecare seară, și n-o făceam doar de frică să nu mă disprețuiască. Am mai tăcut apoi o vreme, după care... - De aia te-am sunat. - De ce ? - Ca să stau la tine. Măcar așa, o zi, două. Se poate? - Sigur. Numai că vezi, la mine nu e prea gospodărit nimic. Nu e apă caldă și sper că nu mi-au tăiat încă curentul. Am zâmbit, ridicând din umeri și sprâncene a scuză. - Viață de celibatar. A plătit nota și i-a lăsat un bacșiș gras picoliței, pentru curul și cracii și țâțele ei beton. - Bravo ție! mi-a zis pe urmă, la fel de trist. N-ai de ce te plânge. Ești un om fericit. Yep! Un om fericit. 8 iunie 2007