Melancholia

Cu ocazia Antichrist-ului, am mai spus cred că nu sunt un admirator al lui Lars von Trier. Ideea din Melancholia mi s-a părut interesantă prin inversarea raporturilor dintre obiectele cerești ce intră în coliziune în filmele apocaliptice care au generat un gen de la Armaghedon încoace, și oarecum poetică, prin inventarea unei minunate planete albastre, ascunsă până acum de privirile pătrunzătoare îndreptate spre cer ale oamenilor de știință, undeva în spatele soarelui. Montat fiind de un editorial al lui CTP (cu care se pare că nu am nimic în comun în materie de gusturi pentru filme, așa numita ”capodoperă a lui Tarantino”,așa cum a văzut-o CTP, Inglorious Basterds, părându-mi un alt episod desprins din deriva corect politică ce pare să-l fi cuprins pe copilul precoce al filmului anilor ’90, de la Kill Bill încoace) așteptările mele au fost destul de mari, închipuindu-mi o reușită cinematografică de nivelul Antichrist-ului. Ei bine, Lars von Trier se pare că odată cu pântecul său voluminos de acum câțiva ani a subțiat și consistența demersului său artistic. Așa cum am spus, la fel ca și Inglorious Basterds, Melancholia lui von Trier pornește de la o idee cu valoare absolut estetică. O planetă de dimensiuni gigantice urmează să lovească pământul, filmul surprinzând ultimele momente din viața unei familii prospere cu o existență tulburată. Un alt plus: filmul începe cu sfârșitul, planeta pantagruelnică înghițind mult iubitul nostru Pământ ca pe un dumicat de pâine, punându-te în fața faptului împlinit, la fel ca Irreversible, minunatul film al lui Gaspar Noe. Ei bine, cam atât ar putea fi spus pozitiv despre Melancholia. Asta și faptul că cinematografia filmului a fost împărțită de von Trier în două: o parte minunată, cu cadre fixe care cuprind scene picturale, fotografice, de o mare frumusețe, acompaniate de acordurile unei muzici sublime, în care totul se petrece cu încetinitorul, amintind de începutul din Antichrist, mai puțin abordarea monocromă, aici culorile construind adevărate pasteluri, și o altă parte, absolut în contrast față de prima, ieșită parcă direct din Dogma 95, filmată cu camera ținută în mână, plină de cadre haotice în care e folosit zoom-ul, baleirea scenei de la dreapta la stânga și viceversa, lăsând actorii să-și rostească replicile în afara cadrului de filmare - ce mai, un întreg festival de "amatorism românesc" parcă inspirat de Cristi Puiu și Mungiu. Oribil. Din punctul de vedere al temei, în Melancholia găsim din nou ecouri din Antichrist. ”Life is evil”. Viața e răul. Lumea e oribilă și nu merită să existe. Justine, personajul interpretat de Kirsten Dunst, încorporează în sine această idee ce pare adânc înfiptă în filozofia existențială a lui von Trier. Bolnavă de depresie cronică, stăpânită de tedium vitae și manifestând meteahna destul de comună printre femeile contemporane care întrețin relații sexuale cu bărbați față de care sunt cel puțin indiferente, în timp ce față de intimul lor se arată capricioase și indispuse, Justin întâmpină catastrofa cu liniștea celui care detestă viața, în timp ce Clair, cea care are pentru ce trăi, este cuprinsă de panică. Construcția amintește de Ultimul Rege al Scoției care postulează că frica de moarte e a celor care se bucură să trăiască. Cele două femei denumesc și capitolele filmului, însă în afară de Justine, toate personajele sunt abia schematizate, în ciuda prezenței unor actori ca John Hurt și Stellan Skarsgard. Însăși Clair este tratată superficial, în capitolul ce-i poartă numele focusarea părând a fi tot pe Justine. Faptul poate fi pus pe seama prezenței unui număr prea mare de personaje într-un spațiu-timp restrâns. Practic, întreg filmul se petrece într-o noapte și o zi și-o noapte. În concluzie, Melancholia e un film ne-focusat, atât la propriu (mișcările abracadabrante ale camerei) cât și la figurat, din care răzbat raze din geniul cineastic al lui von Trier, care însă a produs un scenariu neînchegat, aerisit, subțire, lipsit de consistența estetică și filozofică a Antichrist-ului. Performanța artistică a lui Kirsten Dunst e notabilă, raportată la materialul cu care a lucrat.