...că cultura

S-a împlinit anul și revista „Vatra” mi-a publicat două pagini de proză scurtă. Uuuuuuuuau! A fost ca un vis devenit realitate. La exact un an de când i-am lăsat domnului Kocsis cinci povești, să aibă de unde alege, pac-pac, m-am făcut cu două pagini în „Vatra”, taman în numărul aniversar – 1.000 de ani, sau ceva de genul ăsta, din vremea când „Vatra” publica proză scurtă în mod curent, iar acum nu o mai face. M-am realizat, mi-am zis. Poate punem de-o colaborare, domnu’ Kocsis. Mai aduc un text, ceva? Mi-a zis că nu-i nicio grabă. Să mai treacă așa, vreun an jumate, și mai vedem. Că, cică, Leo Butnaru a așteptat opt luni să-i apară textul. De domnu’ Leo eu n-am auzit, dar am simțit cum mă ia cu leșin. Am început să am flashback-uri de acum zece ani, când Cistelecan mi-a spus că nu se uită peste stihurile mele deprimante, decât atunci când or apărea în revistă, ceea ce n-avea cum să se întâmple prea curând, pentru că „uite și tu, am poezie de publicat pentru doi ani”, mi-a zis, arătând spre un vraf de dosare. M-am gândit c-o să revin peste doi ani. Pe urmă am uitat să mă mai duc. Cine spunea, dom’le, că nu merge cultura în România? Uite câți scriitori se înghesuie pe centimetru pătrat de revistă „Vatra”. Leo Butnaru a așteptat opt luni. Mie mi-e clar. E inflație, tovarăși. Ne iese cultura și pă cur. Mai ales că, mai mulți decât scriitori știți ce sunt? Critici. Există mai mulți critici decât opere. Și toți scriu în “Vatra”. Literați. Unii dintre ei au biografii stufoase, în care menționează toate articolele publicate. Opinii despre cărți de opinii despre alte cărți. Chestii de genul: “Cutărescu, un monument al optzecismului”. Huh! Acușica suntem în 2010. Cineva a scris o odisee spațială pentru anul ăsta, și noi tot o lălăim cu optzeciștii, de parcă nimic nu s-a mai întâmplat de atunci. O grămadă de morți, măi tată. În numărul ăsta din “Vatra”, cu proza scurtă, ar fi trebuit să mai apară și Leb Peter, la categoria “debutanți cu păr cărunt”. Într-un an de zile, cât a durat gestația, s-a prăpădit săracul. Așa că, din Tîrgu Mureș, n-am mai apărut decât eu. Ceea ce nu poate fi decât cu totul și cu totul providențial. Într-un an de zile am fi putut muri amândoi. Proza scurtă, în criză! Pftiu, că bine zici, batătă norocu’ să te bată! Păi cum să nu fie în criză, dacă nu mai are loc de atâția critici. Unul dintre ei tocmai ce-a lansat o istorie a literaturii române cât dexu’. Și bine a făcut. Că, de acum, e istorie. Care era dobitocul de spunea că merge cultura? Merge pă dracu!