Noaptea cea lungă

I Își privea în ochi demonul, demon de carne și de ură, cu sânge de smoală , cu fața sa, cu ochii lui, pentru că era al său. Un demon personal destinat să îl ucidă, dar mult mai mult, să îi stoarcă viața ca pe un fruct putrezit. Se învârtea ca un prădător anticipând gustul prăzii, în jurul spadasinului, îl înconjura cu pași de funingine, îl adulmeca și se desfăta în teamă. Și cum să nu te temi când îți vezi himera, monstrul cu membre de fobii și cu plămânii plini, expirând de teroare. Acum nu mai era nimeni să îl apere, să îl strângă la piept, să îi acopere ochii și să îi spună că totul are să fie bine. Era singur față în față cu el însuși. Un sine mai puternic și mai bun, un sine perfect. Iar lumea nu are nevoie de rebuturi. Își privea demonul în ochi și se vedea sfâșiat în orbitele arcuite de plăcere, vedea gheare cum îi sapă în carne, copite cum îi transformă oasele-n pulbere, tendoane și măruntaie supte, vene împrăștiate pe câmpul anormal de verde, își acoperea cu mâinile fața, încerca să își acopere fața cu mâinile doar că nu mai erau ale lui, erau departe. Începu să plângă și să scuipe sânge, să se zbată și să moară. Încetul cu încetul nu a mai rămas nimic din trupul și armura sa, din întreagă sa ființă se mai puteau vedea doar câteva fire de parf și pete. Întuneric. Rece. Calm. Oare? Își amintea. Nu era un cavaler, nu era puternic, nu avea un scop, dar nu era mort. Nu trăia într-o lume în care să își poată ascuți sabia de craniile dușamnilor, căci aceștiea nu mai existau. Începea să simtă. Cineva îl împindea sau îl scutura sau îl pocnea. Nu îi păsa, acela nu e corpul său. Cineva o invocă pe Sperietoare. Simțea viermi fini cum i se smulg din carne și îi ies prin palme. Vedea lumină, vedea o lume, o altfel de lume, ciudată și neștiută. Din nou Întuneric. Rece, din nou. Calmul nu a mai apărut. Își visa tovarășii de arme nimiciți de dragoni, de armate necrozate, răpuși sub bile de foc sau lame slinoase împinse încet în pântece. Le visa chipurile chemându-l, aveau zâmbete împăcate în timp ce demonul le devora pe rând. Himera se apropia, încet și liniștit, își desprindea aripi străvezii, membranoase, din Întuneric. Și-a pus mâinile pe capul omului. Putea să-l smulgă. Putea s-l zdrobească. Putea să își bage degetele prin el și să le scoată însângerate. Putea să îl rotească până i se desprindeau vertebrele… L-a îmbrățișat, cu dragoste și căldură așa cum nu a mai fost îmbrățișat niciodată, iar aceasta a fost cea mai cruntă durere dintre toate. A mai vista multe lucruri. Cele mai multe frumoase. Cele mai multe erau moduri de-a-și răpune demonul. Nu își va amintit de cele frumoase. Celelalte îi vor bântuie fiecare oră de veghe. Mereu. Nimic nu se întâmplă repede pentru el. Totul era lent, trezirile erau printre cele mai lente. Dar auzea plămâni cum se dilatau și contractau. Întâi pe ai săi și apoi pe ai altora. Auzea și inimi cum sugeau sânge și scuipau viață, se simțea privit. O voce de fată, auzea o voce de fată, i se părea cunoscută. A doua oara a și înțeles: - S-a trezit! Oamenilor s-a trezit! Apoi două mâini l-au smuncit îl ridicară și au lăsat multe brațe să-l cuprindă cu îmbățișări. Altă voce, de data aceasta mai puternică, mai gravă, ce amintea de păr facial și sudoare, se făcea auzită: - Ai idee cât ai stat în drăcia aia? Reuși doar un mormăit. Simțea dureri cum i se joacă prin fibre, oase rupte ce sunt umplute cu sânge, vroia să stea. A încercat să le spună toate acestea, a reușit să mormăie. Vocea nu a înțeles. Vocea a continuat. - O săptămână, și l-a smuncit din nou, ai stat o săptămână cu cablurile alea în tine. Simțea că ar fi trebuit să știe despre ce vorbeau, că ar trebui să învoce imediat imagini despre tot ce s-a întâmplat. Ar fi trebuit e o exprimare potrivită. Din spatele celor ce l-au înconjurat, și din fața lui, o altă voce, acră, dar îndurerată, ce aducea a oboseală și cafea veche. Era genul de voce pe care nu vrei să o întrerupi. - Lăsați băiatul în pace. E un prost dar nu merită să îl chinuiți. În numele Sperietoare, bine că s-a trezit. Mulți ori nu vor, ori nu mai au cum. Cei mai mulți nu vor. În cealaltă aripă avem un copil, ceva mai mic decât ăsta, care a stat cam un an. Vă dați seama cum arată? Tot interiorul lui e o mâzgă. Nici nu i-am scos firele, sunt prea adânc inserate, în creier, în oase, în mușchi. Doar alea îl țin la un loc. Lui, și arăta spre cel care stătea în pat și care se ruga să plece cu toții, o să îi treacă. Deși are câteva traume, coaste fisurate, leziuni cerebrale...Nimic ce nu putem repara. Vi-l dăm înapoi în câteva zile. Vocile au continuat să vorbească. Se ruga să nu mai facă asta, se ruga să tacă toți și să plece, cu toate traumele lor cu tot. Vroia să viseze cele câteva vise frumoase ce i-au mai rămas. II I-au spus că nu-l vor elibera până când nu vor fi siguri că e sănător din toate punctele de vedere. Se întrebă unde să-i dea drumul, din moment ce el știa doar lumea aceea formată din umbre ale căror suflete au fost supte de cabluri, din femei care au grijă de ei cu priviri reci, din paturi roase de molii și pereți cenușii cu tentative de culori. Dar parcă culoarea nu vroia să rămână acolo, se scrijelea, cădea, era roasă și se zârcolea într-o greață moartă pe pereți. Bonetele roșii ale asistentelor le ardeau ochii cu focul lor spălat și îngrijit, căci în scurt timp realizase depăratarea lor și motivul ochilor înghețați: ele nu erau decât trecătoare prin această lume, târâindu-și pașii printre ei asigurându-se că respectă programul obligatoriu, sfânt. Să-i dea drumul vroia și el, să plece, să se ridice din gipsul ce-l țintuia în pat, să plece de lângă gresia rece și splălata regulamentar o dată pe zi, dar unde, când el nu cunoștea altă lume la care să poată ajunge cu mâinile și ochii. I s-a mai spus că trebuie să ia parte la ședințele de consiliere, la terapiile în grup, unde își va discuta temerile și părerile alături de alții asemenei lui, lucru care îi va grăbi vindecarea, căci mintea sa e atrofiată. Întradevăr se simțea amorțit și cuprins de mirare la fiecare mișcare. Dar în același timp, se gândea că mintea sa nu are nimic, lumea e greșită, lumea nu este cea care trebuie, lumea a fugit de el, lumea sa a plecat și s-a ascuns, iar el a rămas procopsit cu cenușa ce-l înconjoară. Cât despre trupul său, i s-a spus că va purta mereu stigmatele acelor viermișor metalici care au săpat în el canalele lăsate de acele tenii mici și subțiri ce i-au sput seva atât de mult timp. Stătea nerăbdător pe scaun așteptând doctorul care s-a dus la baie, probabil să fumeze lent o țigară mototolită în timp ce deșerta fecale în apele înverzite de dezinfectant ale closetului, după care să tragă mândru apa și să se spele cu săpun lichid al cărui parfum făcea părul din nas să înțepe. Era apăsat de greutatea bandajelor îmbibate cu gips, dar nu-l durea; în schimb era mulțumit, îi aduceau aminte de armurile argintate ce-i cuprindeau pieptul odinioară, prătejându-i carnea de nemorți și demoni. Nu de Demon, acela era din alt soi...Oricum, erau mai reale decât orice altceva l-ar încojura acum, decât mirosul omniprezent de dezinfectant și de halatele ce flutură în permaneță pe holuri. Ușa se deschise cu un scârțâit după care intră și psihiatrul său. Părea obosit, dar ridică un zâmbet inert, chiar dacă ar fi făcut bucurps schimb de sarcini cu Atlas, numai să fie lăsat să își elibereze sufletul de angoase, căci văzând ceea ce vede în fiecare zi, zâmbetul său e durere. Îl afișează pentru că ar induce pacineții într-o stare de bine și de siguranță, oferindu-le optimism. Tânărul din reflex se uita la mâinile doctorului. Unii oameni, majoritatea de fapt se uita la picioarele unei persoane când o văd pentru prima oară, după care pornesc cu explorarea trăsăturilor în sus, și invers proporțional cu gradul de pudism se evită sau se opresc asupra zonelor organelor erogene până când ajung la față, ferindu-se totuși de ochi; alții ațintesc chipul și rămân cu privirea pe el, lăsându-l pe celălalt să creadă că privirea se plimbă pe fața lui, gata să-i exploreze mintea. Dar nu și ei. Nu și cei care și-au băgat cablurile în vene. Ei caută alții asemeni lor, alții purtând stigmatele , alții semeni înfierați cu focul Demonului, gata să implore ajutor. Fu surprins să vadă că doctorul era întradevăr un stigmat. Dar înainte să înțeleagă acest lucru, înainte să priceapă că poate să îl întrebe despre salvarea sa, bărbatul a deschis gura: - Spre să nu te jignesc, dar am să îți pun câteva întrebări. O să fie ca un soi de mic test, mai mult sau mai puțin. Trebuie puse tuturor celor aflați în starea ta. Băiatul privea în gol încercând să rupă dintrun spațiu necreat ceva cunoaștere. Sunetele, le înțelegea. Trebuia să le și nască? Într-un final își aminti că are plămâni și trahee cu faringe care găzduiește corzi vocale numai bune pentru așa ceva. - Starea? - Da, știi tu...scoși din Mașină. Se întreba ce fel de psihiatru era omul, nesigur pe el și cu palmele deja transpirate. Uita-se că trebuie să îi pese de Mașină. - Care e situația ta familială. În fișa civilă spune că mama ta este moartă, dar despre tatăl tău nu spune nimic, decât că a fost pensionat pe caz de boală. Ai putea să îmi spui mai multe? - Acum? - Da, așa ar fi frumos. din partea ta. - Nu - Atunci nu-i nimic. Înțeleg. - Înțelegi? Iar doctorul în loc de răspuns îi mai arătă încă odată dungile albicioase și un pic strălucitoare. Adevărul era că totul devenise o mâzgă uleioasă în craniul său, iar el trebuia să înnoate printre lucrurile pe care le credea adevărate, cum ar fi podeaua sau sprâncele din care își smulgea uneori fire, trebuia să ocolească lucruri pe care le simțea adevărate precum voci stinse din adâncul minții sale. Știa însă de simboluri, știa de sfinți și de divin. Nu știa încă ce înseamnă. Dar undeva... - Urmezi cursurile vreunei școli sau universități? Nu scria în fișă. - Cred... Se opri și strânse ochii, încercând să sape printre amintirilei realitățile ce se luptau în craniul său. Se simțea slab și patetic, speriat, vulnerabil. - Sau...nu....nu credeam că mai e nevoie. Dispariția. - Dispariția cui? Îți amintești de Sperietoare? - De Sperietoare? Da. Nu aș vrea. Și apoi șuvoi nealterat de percepție. Cuvântul era al său să îl plăsmuiască și să îl modeleze ca pe un lut gata să dea viață. -Ne-a infuzat cunoștiință pură în creier, nu? Și de aia am avut coșmarurile. De aia nu mai sunt școli. Pentru că ne-a făcut să știim tot ce se putea ști când a plecat. Doctorul a clipit, iar zâmbetul deși i-a rămas același, de mult timp nu a mai fost nevoit să depună efort pentru a-l susține. - Nu, din câte îmi amintesc. Coșmaruri au fost, dar s-ar putea să fi fost prea mic pe atunci să ți le amintești. Îți mai aduci aminte de ceva? - Pai...coșmaruri, asta am spus...Îi vedeam chipul, să știi că le-am avut. Îi vedeam chipul, iar chipul ei mă pedepsea, chiar dacă eram un copul și nu i-am greșit cu nimic. Îmi amintesc un cer roșu plin de farfurii zburătoare. Și, o să râzi de asta, dar niște pescăruși uriași jucau șah între ei. S-a lăsat un moment de tăcere rușinos pentru băiat. - E ceva adevărat din toate astea? - Coșmarurile, pe care se poate să le fi avut...și niște albatroși mutanți au fost învățați să joace șah. III Se trezise de câteva ore, încet, foarte încet, așteptând temător ca și durerea să se trezească și ea, să își facă loc printre analgezice și să-i chinuie încet mintea, trupul, sau ce a mai rămas din ele. O simțea umedă între coaste, șerpuitoare, încolțindu-i nervii, umezindu-i tâmplele cu al ei venin sărat. Prea bine nu putea să vadă în jurul lui, dar ce vedea erau paturi, unu, două, patru, opt paturi, în care stăteau opt umbre încarnate, contorsionate în mica lor lume de agonie, asemeni lui. Se uita la ei și se privea într-o oglindă căci erau o apă și un pământ mocirlos și călcat în picioare, pârjolit de ei înșiși. Din când în când se mai auzeau pașii unei asistente cu halat lung, fluturând, împingând un cărucior cu tăvi și cutiuțe în care au fost medicamente, unul dintre cărucioarele acelea pătrațoase cu două blaturi, al doilea aproape de podea, ascuns de un cearceaf, lăsând imaginații rolul de a atribui un obiect sunetului metalic sau, mai interesant, al pleoșnetului vâscos. Uneori, se oprea în dreptul sălii lor, își apropiau capetele de trupurile lor și pleaca spre a-și lăsa pașii pe alte coridoare întunecate. Simțea că mintea îi era precum spitalul, întunecată și confuză, încercând să repare o mașină stricată, neavând instrucțiunile de funcționare, neștiind ce ar trebui să facă dintr-un morman de piese amestecate într-o ladă de gunoi. I-a trebuit mult timp pentru a cuprinde realitatea și a regăsi reguli simple de conduită, evenimente marcante care au lăsat cratere pe harta timpului. Știa de Sperietoare, știa întradevăr, dar nu credea că așa ceva ar putea exista, nu putea să creadă și de asta, nu putea să creadă în nimic din ce îl înconjura. Încerca să adoarmă, somnul fiindu-i singura scăpare, singura alinare...încerca să adoarmă, somnul fiindu-i singura....încerca să adoarmă...Închise ochii căutând Întunericul care să-l absoarbă spre a-l purta pe alte lumi. Căuta acel întuneric adevărat, impenetrabil și masiv ce izvorăște din el însuși, nu semiîntunericul persvers preacum un voyeaur, străveziu, imaterial, nu umbra ce îl înconjura. Se decupau doi ochi de rugină și dinți de sânge și aripi ca o mantie sobră. S-a trezit. A țipat, iar în coaste simțea ceva umed precum dinții de sare ai durerii, vroia să își regleze respirați căci simțea inima zdrobindu-se de piept, dar hiperventila, absorbea jumătate din lume cu fiecare răsuflare și o zdrobea de saliva sa, o trecea prin plămâni și bronhii, pentru a și-o strecura în sânge. Plămânii îi erau imenși, îl ardeau a prea plin, implorau pentru încetare. De pe coriduor a început să se audă un scrâșnet negru ca o zdrobire de oase, tot mai multe, tot mai repde, aripi fâlfâind în sânge, tot mai repde, iar astfel s-a ivit demonul, cu al său cap însetat de viață; s-a aruncat asupra-i ca un veritabil salvator de lumi și i-a scuipat în vene cel mai crunt venin, Întuneric. Asistenta a șoptit un” Șhh, dormi.” ca mai apoi să își continue drumul. IV Era înpoi în salon și se simțea aruncat într-un ciclu, firul existenței sale era luat între degetele Sorților și răsucit într-o spirală atât de deasă încât devine un cerc, trăia în așteptare și confuzie, dar nu știa ce așteaptă. Se simțea singur și căuta alinare. Își privi colegii de salon, îi privea pentru prima dată cu o măsurată compasiune, dorind același lucru, dorind poate o atingere caldă, sau un braț pe care să plângă, căci singurătatea pereților și apăsarea spitalului îi zdrobeau încetișor sufletul deja dărâmat, din care a rămas cenușă și ruine ale unei vieți pierdute, dar și acestea sunt acum călcate în picioare, trasnformate în cea mai fină pulbere. Privirile sale se plimbau peste ei, peste gemetele lor și peste chipurile lor, când inima i se strânse și refuză a mai bate. Era și o femeie cu ei, care dormea, mânca, era spălată și își făcea nevoile alături de ei. A văzut-o, a văzut-o din prima clipă dar nu își amintește să-l fi deranjat, iar acest lucru îl doare cel mai tare, simte cum lumea aceasta începe deja să-l schimbe, nu în bine. De fapt era o fată, o tânără iar asta îi mai oferea o fărămă de speranță care să îi dea putere spre a-și pune întrebare, chiar dacă o arunca din din piept în fragmente de cuvinte ce se întrec spre a ieși primele pe buze. - Ești fecioară? Uita-te la mine și răspunde, ființă păgână, pentru că trebuie să știu dacă mi-ai furat și ultima șansă la salvarea sufletului. Întoarce capul spre mine că de nu ți-l zdrobesc precum a făcut Sfântul... cu dragonul cel negru. Nu te uita așa la mine, cu acei ochi lipsiți de patimă, pentru că poți găsi adevărul în vorbele mele. Defrânato, stai în cameră cu șapte bărbați și...Oh Doamen! Ce fac? De ce te uiți la mine? De ce vii spre mine? Pleacă, te rog pleacă! Pleacă! Pleacă! Sunt bolnav. Totul s-a întâmplat repede, prea repede ca timpul să-și bată aripile în mințile celorlalți pacienți, prea repede pentru a stârni vreun sentiment în inimile lor aride. Era nevoie de mult mai mult pentru a-i scoate din cuștile lor, era nevoie de ceva care să îi vizeze. S-au întors în mințile lor cavernoase, au tras traperiile peste ochi și au închis porțile gurilor, au astupat timpanele cu frică proaspăt culeasă de pe câmpurile paranoiei și au început să zacă. În schimb ea se apropia de el încetișor, căci și ea era rănită, șchiopăta iar mersul îl înspăimânta, aducându-i aminte de moarte lentă și blândă, lipsită de glorie și plină de ispită, trupul fetei mișcându-se anormal, grotesc, parcă trosnind din toate încheieturile, iar respirația îi era brutal oprită la piecare pas. Când în sfârșit a ajuns la trupul convulsionat de plâns și teroare, ce se zvârcolea și țipa lipit de perete, și-a adus obrazul de a-l lui, șoptindu-i: - Te-aș pocni dacă nu aș ști cât de mult doare ceea ce simți. Te-aș face să își scoți unghiile din carne pentru a simți ceva mai puțin dureros dacă nu aș ști că ceea ce spui tu, aceste vorbe indiscrete și barbare, aparțin altcuiva, unui om mort, crescut naiba știe cum, în ce vârf de munte, trăind prin vânarea de păsări preistorice. Încă sunt virgină, cel puțin la trup ar trebui să fiu. Sper să îți liniștească sufletul tulburat. Era umilit, în sinea sa simțea arzând cuvinte vechi încrustate în piatră, înfierate în a sa carne, din cauza umilinței turnate asupra-i de o femeie, iar pentru că accepta tot ceea ce spunea, se vedea arzând: - Stai! Am...am nevoie de ajutor. Te rog! Mi-ai vorbit. Înafară de doctori nimeni nu-mi vorbește. Iar ei nu înțeleg, sau au uitat să înțeleagă. Așa că te rog, stai aici, jos alături de mine, măcar un moment și vorbește cu mine...Despre orice. Despre orice vrei tu, numai să stai și să-mi vorbești. Fiindcă fațafetei rămânea împietrită, privind nu spre el, acordând atenție nu lui, a căzut pe podea în disperare. S-a așezat la dreapta sa și chiar dacă intenționa să nu îi acorde atenție acum că cererea i-a fost refuzată, era foarte clar că frigul îi mușcă din răni și că lacrimile îi umezesc genele. - Hai sus băiete. E urât și rece și murdat pe jos. Mai bine pe pat, hai sus. Doamne, ești mai ușor decât pari, ar trebui să mănânci mai mult din mâncarea scârboasă de aici. Un pas, doi pași. Nu mai fi supărat, nu-i așa de rău aici. Așa, jos cu noi. Uite ce moi și curate sunt paturile astea mâncate de molii. Vroiai să vorbim. Hai să voebim. Cum te cheamă? - Trandafir ce arde în lumina dimineții pe lacrimi de lumină a mântuirii...nu ăsta, era numele meu vechi. Mă cheamă...cred că Roja. - Roja? Ce nume urât. Așa, despre ce vroiai să vorbim? - Despre orice Ce e locul acesta? Unde crezi că ne aflăm de fapt? - Eu zic că s-au făcut niște experimente pe noi, știi tu, droguri, electroșocuri, hipnoză, operații pe creier, alterări genetice, ce se face de obicei, iar acum forțați de dracu știe ce organizație umanitară, încearcă să ne peticească. Sau poate experimentul nici nu a început. Tu ce zici? Urmă o pauză în care ochii tinerei au prins luciri de metal rece și ironic, iar gâtul lui s-a uscat de revelații. - Eu cred că acesta este Limbul. Locul veșnic din afara porților iadului unde sufletele născute fără Dumnezeu se lamentează la nesfârșit într-o mare de tristețe și de cenușă a disperării. Cred deci că sunt mort, iar aceasta ori îmi este un test pe care risc să-l pic, ori îmi este pedeapsa eternă. Cred că am fost ucis, iar acum sunt aruncat în acest loc putred, alături de femei și păgâni. Nimeni nu se uita la el, nimeni nu îl asculta, poate doar ea, doar poate, căci toți erau umbre printre umbre. V - Știi că este o lume afară? Buzele doctorului arcuiau frustrarea acumulată de-a lungul zilei, o zdrobeau în cuvinte scuipând-o într-un catharsis aproape furios. Este o lume afară plină de nebuni, unii mai mari decât tine, sau decât mine, acela este azilul, așă că ce cauți aici? Băiatul tăcea, își freca palmele transpirate sugrumând vorbe înainte să se nască, impregnându-și sufletul cu acel amar regret: „Dacă aș fi...?”. - De ce nu vrei să ieși? Te temi? Copile, la naiba, vii aici și nu spui nimic, mă lași pe mine să îmi bat capul și să vorbesc de parcă aș fi la popă. Îmi amintești de Kafka. O să deschizi gura pentru a-mi spune o parabolă? - Kafka? - În sfârșit. Primul pas e cel mai greu, să știi. Kafka era un scriitor, lasă, nu te interesează. Nu cred că l-ai mai găsi nici dacă ai vrea. - Singurele cărți pe care le-am citit sunt Scripturile. Duhovnicul meu spunea că orice altceva este munca Dușmanului. - Acest Dușman, este demonul tău? Cel pe care îl visezi uneori noaptea când ți se greșește dozajul? - Da...nu...Nu-mi place să vorbești despre el. - Experiența morții e una distrugătoare întradevăr. Când am murit prima oară, am avut o traumă atât de gravă încât am stat aici aproape un an. - Ai murit? Ai fost pacient aici? - Da am murit. De trei ori. Nu te mai lasă înăutru după ce mori de 3 ori, mașina te avortează, altfel aș fi repetat experiența până ce mâinile aceastea pe care le vezi în fața ta ar fi fost ele însele parte din mașină.. - Ce te-a omorât? - Ceea ce ne omoară mereu. Fricile noastre, haosul subconștient, conflictul dintre sine și supraeu, amândoi te vor în bucățele. Când ești în uterul ei, cu acele fire prin care circulă seva viețiie ei, când trăiești în acea lume din capul tău, toate conflictele tale se transformă în himere, eu le spun bestiuțe. Nu te uita așa la mine. Știu cum te simți. Crezi poate că te pot ajuta să scapi de el, nu? Îmi pare rău că trebuie să sting flacăra aceea de speranță din ochii tăi, dar nu. Þi-aș putea da niște pastile, dar în rest, altceva nu. Am și eu bestiuța mea. Nu m-a părăsit. Nu ne părăsește niciodată. Unii zic că ne aruncăm într-o realitate virtuală pentru a scăpa de iluzile Sperietoarei. HA! Ne scoatem toți demoni acolo și îi purtăm cu noi până la moarte. - Și părintele îmi spunea că din noi izvorăște răul. Că dacă suntem lipsiți de păcat, Dușmanul nu te va opri din drum și nici nu va păși peste umbra ta. Îmi plăcea de el. Îmi ușura sufletul când mă întorceam din luptă mirosind a moarte și sânge amestecat cu lacrimi și urină, cu mintea plină de orori. Mă duceam spre dânsul așteptând mustrare divină. În schimb mă luat în chilia lui, îmi spăla trupul cu mir sfânt și îmi ungea rănile trupului chinuit cu pasaje îndestulătoare din Scripturi. Dar l-am dezamăgit. Mi-am lăsat patimile să-mi spurce credința. - Þi-e dor de viața aceea, nu? Îți lipsește acea viziune, acel flux continuu și intens al conștiinței, ce-ți era ființa. Trăiai între sentimente, căci oamenii erau formați din emoțiile tale, variind, fiind creați și anulați în secunde, iar totul era perfect normal. Da, văd cum te luminezi, cum probabil o fac și eu din cauza ta. Dar să știi că ceea ce există aici, sau mă rog, afară, este infinit mai interesant și mai necunoscut, pentru că este exterior ființei tale. Este o lume acolo afară, e plină de nebuni, nu face parte din tine, dar tu faci parte din ea. VI Începuse să aștepte, pentru că de la o vreme mintea sa se simțea altfel, o simțea străină, iar corpul lui era diferit, la fel de străin, iar el...el se simțea un intrus între două bestii cu porniri devastatoare. Pentru a nu le stârni, aștepta să fie târât de mânuță spre camere diferite toate la fel, într-unele se spăla alături de alți bolnavi sau bolnave, într-unele mâncau, în altele era singur și doctori îl consultau. Aștepta să i se spună ce să facă de frica stârnirii vreauneia dintre fiare. Mânca servil tot ceea ce i se aduce și se chinuia să nu vomite mâzga maronie, colorată a dimineață timpurie și să nu se înece cu praful gri colorat a seară a somn și calmante, adormea servil unde era culcat după care se trezea la fel de servil, fără a îndrăzni vreun comentariu. I s-a spus să se ducă alături de ceilalți într-o cameră la fel ca celelalte, unde i s-a cerut să se așeze pe un scaun cu lacul zgâriat și să o asculte pe doamna care vorbea, iar dacă aceasta punea vreo întrebare sfatul lor era să răspundă, fiindcă îl va ajuta în vindecare. Iar doamna se prezenta, le spunea cine este, adică cum o cheamă și ce face: ajută oamenii bolnavi așa ca ei. Îi ajută vorbindu-le despre ea, de exemplu la un moment dat le-a vorbit despre ciclul dumneaei dureros care i-a provocat probleme încă de mică mai ales pentru că Sperietoarea o bântuia în alea cinci nopți transformând frustrarea în agonie. Acest lucru l-a stânjenit, dar mai mult, l-a făcut pentru un moment să uite de frământările și durerile trupului, de gropile lacunare ale minții. Astfel, altă dată în timp ce femeia le explica bărbaților prezenți de ce orice act de politețe față de o ființă de sex opus reprezintă un simbol al tiraniei acestora, el s-a găsit liber să își străbată câteva dintre coridoarele mai puțin umblate ale minții sale, găsind într-un final moaștele mirosind a mir ale unui sfânt bătrân. Atunci, pentru prima dată, a plecat și el mai întreg și mai ușurat de la întâlniri, nu numai femeia. A contiuat să aștepte, dar așteptarea sa era altfel, semăna cu o căutare, căutarea unei voci ce vine deasupra celor două bestii, o voce caldă și palidă, solemnă. O voce ce poate să îl scape de tirania lor. A continuat să se lase purtat servil spre camere diferite dar care să arate la fel, să fie hrănit chiar dacă începea să simtă repulsie când se spăla alături de toți ceilalți pacienți. Câteodată aproape auzea acea voce, dar îi vorbea în cuvinte de foc și de lumină, pe care nu le înțelegea, erau atât de depărtate de el. Știa că nu e bine această distanță, dar aștepta puterile să-i crească, timp în care se lăsa purtat de mânuță spre locuri unde se uitau la filme pe o pânză jerpelită. Li se spunea să se uite la un documentar despre lumea de afară, despre cum evoluează ea în absența Sperietoarei, despre cum crește și se dezvoltă. Ca o vijelie sălbatică și mândră, spuneau ei. Ca un cancer, ardeau cuvinte în capul său. Se răspândesc idealuri ale vieții și orice om are dreptul la trai. Se înmulțesc precum mucegaiul pe o halcă de carne proaspătă lăsată prea mult timp la soare. Acum fiecare are un cuvânt, un pumn de putere, o legătură de decizie, țipau cuvintele pe ecranul luminos. Podiumuri în care apostolii decadenței își predică doctrina, amfiteatre în care lumea veche este murdărită cu fecale, temple ale violului, piețe în care se vindea viața cu reducere, locașuri de cult unde trupul dezgolit și uns cu sudoare era cel venerat. Asta vedea el. Desigur, purtau alte nume, nume ce ar trebui să ridice statutul cocinilor, nume ce ar trebui să amelioreze realitatea...Realitatea? Ce fel de realitate se ascunde sub cuvinte și denumiri? Una fără de stăpân, una abandonată de creator, una lipsită de suflet. A rămas cuminte pe scaun până la final, ascultâd prezentatorul foarte entuziasmat de subiect, aruncându-și disprețul pe fețele supraveghetorilor sperând să se bucure de bolgia spre care pleacă în fiecare seară. VII În salonul plin de oameni începea să fie greu. Cochiliile ce îi închistau se crăpau, se scorojeau încetul cu încetul, foarte încet, scuipând afară câte puțin din fiecare durere și frustrare, teamă întunecată și crudă, iar dacă cineva se împotrivea închisorii de răceală ridicată din propriul lor trup cuvintele lâncezeau tăcute în aer până când putrezeau și se risipeau în eter. Roja simțea asta mai puternic decât oricare altcineva, iar durerea lui era dublată de ceva ascuns în subconștientul său. Simțea în mintea lui voci de tunet și de foc, voci ce lăsau urme de pucioasă, voci cei îl otrăveau cu credință și aroganță, cu neputință și dispreț, ce-l obligau spre pocăință și iertarea păcatelor, spre tăcere. Dar nu vroia să tacă ci să vorbească. Iar această vrere îl făcea să-și simtă viscerele murdare, scufundate în smoală și leșie. Înghițea spini de salivă stătută și dorea să adoarmă numai pentru a amuți vocile ce îi aminteau de păcătoșii cu care acum se înfrățea. O asistentă l-a trezit și i-a spus să meargă în rând cu ceilalți. Un lanț de umbre se perinda acum prin maruntaiele cenușii și antiseptice ale sanatoriului, lăsând în loc de pași o urmă de murmure tăcute și de suspine nerostite. Unde au ajuns, s-au așezat în cerc pe scaunele cu tapițeria ruptă sau găurită, cu vopseaua scorojită, al cărei loc a fost luat de flori ruginii cu gust de fier. Erau tăcuți, dar vibrau încetișor a neliniște. Când în mijlocul lor și-a făcut loc un om îmbrăcat în haine de doctor, ei au știut imediat că acela nu era un medic, iar halatul alb și fața de porțelan era doar o mască. El era asemeni lor, dar mult mai mult decât ei și mult mai puțin în același timp. Bărbatul din mijlocul lor avea acum sub ochi pete întunecate și violete, a căror violență era covârșitoare. A deschis gura, își împreuna mâinile după care le îndepărta de trup parcă pregătit de o îmbrățișare. Palemele sale se roteau, pumnii se strângeau, după care îi deschidea. Gura-i rostea cuvinte, sau un cuvânt, dar multă vreme nu l-au înțeles, se pierdea undeva între straturile conștiinței, săpând, spărgând,căutând, perindându-se într-un spațiu fără de spațiu, într-un vid fără de vid, într-un neant al concepției ce nu poate fi zămislit de ochi treji și calmi. Când într-un final au început să îl asculte și să îl audă și să îl înțeleagă, cu toții și mai ales Roja au înțeles că nu erau cuvinte ceea ce spunea, e prea puțin loc în litere pentru a cuprinde ceea ce rostea, fiind prea intens, prea puternic, prea viu pentru a fi un cuvânt de lut și de aer. Un întreg limbaj ce transcende limba umană se deschidea acum în fața lor, când privirile omului deveneau din ce în ce mai triste, până când întreaga-i față era sculptată în durere, iar ei îl înțelegeau pentru că era durerea lor, era moartea lor. Asistentele care priveau erau obișnuite cu ceea ce se întâmpla, dar nu vroiau să priceapă, nu le interesa, curiozitatea era demult moartă în sicriele ce le sunt sufletele lor secătuite de femei neîmplinite. Își aruncau gândurile spre pauze, spre momentele când vor sorbi aroma de cafenină, când nu vor trebuie să șteargă la fund copii de șaisprezece ani, când își vor putea astâmpăra mațele și odihni picioarele. Chiar mai mult se gândeau la sfârșitul de săptămână, când pacienții au doze mărită de medicamente, iar personalul e redus, iar ele nu vor intra o zi întreagă pe porțile spitalului și vor putea să se odihnească într-o apă spălată cu săruri amărui și își vor putea rade perișorii ce au crescut prea mult și își vor lăcui unghiile și farda nasul și proba o rochie de mult dorită și încerca un parfum primit de la cineva drag și vor merge cu soții la un restaurant cochet și vor mânca crochete și bea un vin alb bine aromat și se vor întoarce acasă, unde vor încerca să vada dacă încă îi mai ține masa din bucătărie cum o făcea când erau mai tineri, buna masă din bucătărie, pe care și-au liniștit de atâtea ori pasiunea. Acestea erau gândurile ce le țineau ocupate și le făceau să uite sau să ignore, ori să nu ia în serios ceea ce se întâmpla în față lor. Poate dacă ar fi vrut cu adevărat și ar fi fost atente, ar fi putut înțelege, ar concepe ceea ce făceau ele în fiecare zi și s-ar fi simțit împlinite, măcar pentru câteva clipe. Bărbatul a cărei răsuflare era piatră, ale cărui mâini parcă erau gheare chircite și scorojite, iar ochii neanturi iar gura furnal de soare, iar pieptul erodat de cursul timpului iar picioarele zdrobite sub greutatea cunoașterii, încă rostea acel ceva, acel unic lucru pe care îl puteau înțelege cu toții, toți cei care au murit, acel foc negru care îi legate pe toți și prin care au trecut le-a tipări în ființă acele mișcări și senzații închise celorlalți. Acum nu puteau să mintă, să înșele, să se teamă, să se ascundă, doar să fie. Iar acum se mișcau asemenea celui ce era contorsionat pe podeaua gri, cum era de la început, fără ca cineva sa fi realizat. Se vedeau și pe ei înșiși cum au fost din totdeauna, o mână de copii speriați, disperați și înviați. În sfârșit, au înțeles că fiecare există, nefiind doar o fantasma zămislită de mintea bolnavă și torturată condensată în creierele lor, iar fiecare era asemeni celorlați, dar atât de diferit în același timp. Cu această revelați în suflet s-au apropiat de cel ce i-a eliber și nemaiputând opri râul de gânduri ce îi invada s-au strâns puternic în jurul celui ce simte multe prea bine ceea ce simt ei acum și au izbucnit într-un plâns ce părea să zguduie tronul ce sprijină lumea. VIII - Până acum cred că vi s-a spus despre cele trei caracteristici pe care tindem să le atribuim obiectelor și ați vorbit despre două dintre ele. A mai rămas culoarea, nu? Un murmur puternic și neliniștit, dar totuși plin de entuziasm, îi confirma că întradevăr, ceilalți consilieri au încercat să străpungă mințile pacienților și să îi adapteze la realitate. A vrut să înceapă a le vorbi despre culoare, dar spatele îl durea de parcă ar fi fost de piatră spartă, își simtea creierul strângându-se, contractându-se, cu fibrele nervoase lipindu-se una de alta, zdrobindu-se una de alta. Dar cel mai rău era ceva din interior, din suflet pornea parcă o mână care se încolocea în jurul plămânilor, se țesea printre alveolele pulmonare, ieșind în final prin inimă, pe care o bloca și o strângea cu furie, slăbindu-l atât de tare încât deabea ținea în mâini cana de cafea. - Vă rog să mă scuzați dacă nu voi fi o companie prea plăcută și nu vom explora toate cele pe care ne-am propus să le explorăm. Am avut o noapte grea...probleme cu doamna, cred că știți. Nu, după privirilea voastre goale de curiozitate și după clipirile ritmate, calme, nu cred că știți. Da, nu aveți de unde să știți. De ce nu ați ști? E vina voastră până la urmă. Mă extenuați și mă înnebuniți. Când ajung acasă mă culc îmbrăcat pe canapea; nici nu trec prin camera noastră, acum mai mult a ei, să văd ce face, dacă doarme, dacă citește o altă care a scriitoarei aceleia care mă enervează pe mine, dacă mă așteaptă cuminte să mă strecor lângă ea, pentru că sunt prea obosit, prea paranoic după douăsprezece ore cu voi și mi-e frică să nu o găsesc îmbrățișată cu amantul. Desigur, nu are așa ceva, dar după ce stai atât de mult timp pe lângă oameni ca voi...Nu părea să o deranjeze prea mult, chiar dacă făcea uneori aluzii să abandonez slujba asta, să vă abandonez pe voi...Îmi pregătea schimburi noi dimineața, îmi făcea micul dejun după care pleca și ea la serviciul ei. Asta cel puțin până acum o vreme. Am început să ne certăm, destul de mult, iar aseară, am găsit pe birou printre chitanțe, facturi și scrisori de la naiba știe câte culte religioase țicnite, o scrisoare de la un avocat. Vrea să divorțeze de mine, sunt sigur de asta. Vrea să divorțeze de mine și să se mute la fratele ei. De ce altceva să fi venit în vizită? Doar nu au mai vorbit decât le-a murit mama. Nu mai este atât de caldă cu mine cum era...Nu știu ce mă fac dacă divorțează. Bănuiesc că sunt tâmpit, dar a fost iubirea vieții mele, iar dacă o pierd, dacă mă părăsește voi rămâne numai cu voi: cu o mână de nebuni. Și nimeni nu mă va mai aștepta acasă. Iar asta din cauza voastră. Sper că înțelegeți ce vreau să vă spun și măcar să vă doriți să vă faceți bine, să lucrați alături de mine și de oamenii care vă vor binele, oameni buni din spitalul acesta. Să scăpăm cu toții de voi. S-a lăsat un moment de tăcere din partea bărbatului, dar nu și a pacienților. Fremătau cu toții a compasiune, puteau acum empatiza cu el, iar sentimelete sale, frica sa, frustrarea sa, durerea sa, nu îi făcea să se teamă, nu îi durea. Pentru că față de crucile ce le aveau ei de purtat, patimile sale erau aripi de înger, dar starea acestui bărbat era fascinantă și îi lăsa fără suflare. El interpreta asta a înțelegere și a băut pe nerăsuflate cafeaua maronie și dulce. - Nu știu...o fi și panica. Dar sunt disperat. Cu toată pregătirea mea în domeniul minții și în explorarea ei, tot nu pot să găsesc vreo soluție. - Culoaaaaareeeee... - Poftim? Ce spuneți acolo? Vă rog, nu vorbiți în cor că nu se înțelege prea bine. - Cu-loa-re... - Culoare? Culoare! Da. A treia caracteristic pentru obiectă. Desigur. Ea este un cod care ne ajută să identifică lungimea de undă a luminii relfectate de un obiect. Acest cod ne ajută să deosebim obiectele care altfel, ar avea aceeași formă și aceeași greutate. Vă dați seamă că aceste două cuburi sunt diferite, iar ceea ce le deosebește este culoarea. Unul este verde, iar celălalt galben. Pricepeți, nu-i așa? Cum naiba...În fine, culoarea unui obiect diferă în funcție de lumina ambientă. Culorile au un rol important în descrierea lucrurilor, la fel cum o are și forma, poate chiar mai important. Dar culoarea, spre deosebire de formă, nu este un lucru obiectiv ci subiectiv, iar aproape fiecare o percepe diferit. Știți cum arată roșul, nu? Da, vă mai amintiți. Voi împărți o serie de cartonașe și vă rog să îmi arătați pe ale care este roșul vostru, așa cum îl gândiți voi. Fiecare a ales altă nuanță sau altă intensitate. Roja a ales-o pe cea a ochilor demonului, acel rubiniu, sângeriu spălat cu rugină ce îl terifiază și numai prin protecția vocilor arzătoare se poate liniști când îl vede. Fata din camera lui a ales roșul primului său viol, culoarea nopții când a devenit femeie. Până și consilierul a ales un roșu. Rochia soției sale îl purta la petrecerea de absolvire, acea culoarea i-a rămas vibrant în minte pentru că nu se putea uita la altceva în momentul când și-au mărturisit sentimentele. Uitându-se la ei, cu acea dragă amintere lovind puternic, l-a cuprins scârba pentru ființele acelea fără de istorie sau sentiment. - Plecați! Ieșiți de aici! - Roșu! Nu...al...vă...taci...frumos...puternic...adevăr- at...meu...viu...meu....mai...este... arzător...place...frumos....bun...foarte...roșu.- ...al.... - Tăceți! Plecați! Dar țipetele sale rugătoare au rămas fără de răspuns, iar în scurt timp li s-a alăturat în recitalul haotic de cuvinte, pe care a ajuns să le înțeleagă. IX O furtună se aproia. Cu pași mari, de gigant turbat și beat, devora aer și praf, scuipa fulgere și apă; apă verde, apă vie, apă moartă de poluare. Apa potopului, apa curățării, a distrugerii și a botezului. Lovea zidurile, lovea cu forță, cu putere permisă numai zeilor, pătrundea prin pereți, îi penetra, îi dizolva sarcastic, dilua mortarul și îl înneca în ea. Chiar dacă nu aveau ferestre prin care să pătrundă lumina sau sunetul, pacienții știau. O simțeau mai puternic, cu un simț parcă născut tocmai pentru o natură furioasă, care se trezea odată cu ea și adormea când ea se liniștea. Se îmbătau cu atât de multă putere, cu această forță de nestăvilit care trecea prin ei, era iubire și violență apocaliptică, deconstrucție absolută, haos, entropie...natura superbă în măreția ei. Erau organizați strict pe paturi, cu puținele lucruri personale strânse sub ele, cu primele amintiri legate strâns de blaturile tari, de metal, și de saltele. Iubeau culcușul îmbâcsit și găurit de molii, iubeau arcurile erodate ce aveau prostul obicei de-ai lovi în coaste, iubeau pernele aspre și prea moi, căci erau primele lucruri ce le-au cunoscut. În primul pat de lângă ușă stătea un bărbat, după mărimea trupului, înfășurat în bandaje strânse peste bandaje, încolăcite pe carnea crudă. Mașina l-a avortat, i-a ras multă piele, iar acum orice respirație ar fi trebuit să fie pentru el agonie, dar mașina l-a binecuvântat cu un ultima dar, pe lângă care goliciunea sa este aproape suportabilă.După el era tânăra femeie sau adolescentă, care a servit drept legătură între Roja și lumea reală. Apoi Roja și încă cinci tineri ce nu păreau să aibă nimic ieșit din comun, înafară de unul dintre ei care era legat de pat. - Spuneți o poveste! Vocea bărbatului era guturală, zgrunțoasă precum pietrele de moară ce se izbesc unele de altele în munci sisifice, pentru efortul său de a vorbi era o astfel de muncă. Pentru a se stăpâni, pentru a nu izbunci în cel mai animalic plânset și pentru a nu răsfrânge asupra celorlalți durerea sa. - În vremuri de furtună obișnuiam să spunem povești. Nu adunam cu toții. Þineam în mâini halbe de bere. Imense. Și ne înfruptam. Eu nu spuneam povești. Eram hangiul. Eu mă îngrijeam de oameni. Să poată spune poveștile în voie. Întreaga mea lume parcă era un han. Sau toate hanurile erau o lume. Și ce povești se spuneau...Cred că le-am auzit pe toate. Bune. Proate. Lungi. Scurte. Pilde pioase. Porcoase. Aventuroase. De dragoste... Cuvintele ieșeau îngreunate din gura sa, atârnând de fire plumburii, ajungând încet spre ceilalți. - Atunci de ce nu le spui tu? - Eu nu spun povești. Răspunsul era simplu, îl mai dăduse odată. După câteva secunde, fără grabă, se ridică fata, păși calm spre centrul salonului și începu foarte bucuroasă, degajată și entuziasmată, să vorbească: - Nu știu dacă vroia altcineva să spună vreo poveste, poate vroia careva să fie primul. Nu contează, pentru că, zic eu, frumos e să nu vă băgați în fața unei domnișoare. Așa că încep eu. Sparg gheața cum s-ar spune, nu? Chicotelile ei era păsărele străvezii cu aripi diafane ce își luau zborul în cântec, sperând să găsească locuri unde să se joace. - Nu știu dacă vă interesează povestea vieții mele, pentru că asta vreau să spun, dar altceva nu cunosc. Și nu pot vorbi despre ceva ce nu cunosc, nu-i așa? Pe o scară de unu la zece, viața mea a fost o zi cu ploi torențiale. Și încă una scurtă Tatăl meu bun și drag ne-a părăsit pe mine și pe mama mea și pe fratele meu când eu încă sugeam de la țâța ei, iar Jerg de abea învăța să meargă. Noroc că mama avea glezne frumoase, iar pentru o femeie ce a născut deja doi copii, șoldurile și coapsele ei încă răspândeau fertilitate. Nici de sâni nu mă plâng. Pentru că era încă frumoasă și era o bună femeie de societate, a luat-o de soție un negustor de dantelă înstărit, pe fratele meu vroia să îl facă ajutorul său și bănuiesc că i-a moștenit afacerea în cele din urmă, însă pentru mine a cerut să fiu crescută ca o slujnică. Să fiu camerista mamei. Iar când mama i-a născut o fiică, i-am devenit dădacă. Nu am putut suporta și am fugit. Am fugit de acasă, din oraș, din fața mamei, fratelui, surorii și a tatălui meu. Am ajuns în alt oraș eventual. O vreme am cerșit, am și furat ce puteam. Ce altceva era să fac, nu? Apoi a început să mă doară pieptul și să îmi pătez rochia jerpelită cu sânge. Nu a fost nimeni să mă învețe ce se întâmpla, dar mi-am dat și singură seama. Deveneam femeie. În sufletul meu eram un pic mândră, dar mai mult speriată. Apoi, o vreme, am stat cu niște femei, așa ca mine. Veneau pe la noi bărbați și ne plăteau să le facem pofte pe care nu aveau cu cine altcineva să și le facă, la mine se uitau cu scârbă. Eu nu am fost aleasă decât o dată. Cred că am plâns tot timpul când el îmi zdrobea trupul și brâul și mă murdărea. Bănuiesc că așa și trebuia să se întâmple, nu? Apoi m-a luat cu el. Celelalte femei nu aveau nimic împotrivă. Omul acela, mare și urât mirositor m-a dus într-o cămăruța. A spus că aia va fi camera mea de acum încolo. Îi spălam podelele și îi găteam. Învățasem la surate. Uneori mă mai lua în pat cu el și adormea înainte să-și amintească să mă dea afără. Trebuia însă să am grijă să mă scol mai devreme și să mă scol cu grijă pentru a nu-l trezi, altfel mă snopea în bătaie. Ce mi se părea straniu era că mai veneau unori și alte femei pe la fel, dar nu le vedeam niciodată plecând. Și avea o cameră unde nu mă lăsa să intru. Nu îmi păsa, era o cameră mai puțin în care trebuia să fac curat. Nu era chiar așa de bogat ca tatăl meu vitreg dar se descurca. Într-o zi m-am îmbolnăvit, au dat frigurile în mine și mintea îmi era încețoșată. Am intrat peste el în camera cu pricina și l-am găsit îndesând o mână într-o mașină de tocat carne. A țipat la mine eu am fugit împidicat țipând și eu, dar satârul lui a fost prea rapid. Când au venit în sfârșit vecinii lui să vadă ce-i cu hărmălaia, măruntaiele mele erau pe afară. Scârbos... - Taci! Vocea îți sună atât de urât, mă zgărâie, mă doare. Aveți idee ce am pierdut? M-ați scos de acolo, de acolo de unde făceam muzică atât de frumoasă și am ajuns aici. Cât timp tăceați, iar eu nu puteam auzi nimic era bine, era pefect...și tăcerea e un fel de muzică. Dar acum ați început să trăncăniți, să vorbiți...să povestiți! Adică să pleoscăiți, să scrâșiniți din dinți, să gâfâiți, să pleoscăiți fără niciun fel de ritm, de ton, de logică. Bărbatul înfășurat în bandaje și-a îndreptat greoi trupul în tronul ce-i era patul și l-a rugat pe cel ce a întrerupt fata, să coboare dintre păturile sale, să stea în fața lor și să vorbească dacă are ceva de povestit. Așa a și făcut. - Urăsc până și urmele pașilor mei. Þin minte o lume întreagă ce făcea muzică, iar singurul ei scop era nașterea unei melodii pentru zei. Cum oare să vă explic? Muncă? Există așa ceva? Da? Bun. Munceam învățam cu toții, creșteam, femeile...făceau copii...da...după cum spunea fătuca. Doar că totul era în legătură. Avea un ritm, unul mai mare, mai complex, mai nebănuit decât orice ar putea exista în lumea asta de scârbă. Avea un scop măreț. Până și plânsetele copiilor și lătratul bestiilor urmăreau acel scop. Totul se împletea pe un portativ imens dedicat unuia singur. Mai mult nu pot spune, căci până și vocea îmi sună hidos. Când a terminat, Roja Se ridică și merse el în fața celorlalți. - Numele meu este Roja. Cred că e Roja. Așa vrea și eu să spun o poveste. Este viața mea, cel puțin o parte din ea. Nu eram foarte tânăr, dar totuși tocmai începeam să intru în viață, devenisem bărbat, trebuia să mă însor, o făceam oricum, căci ne iubeam, dar ne-am grăbit. Știam să mânuiesc o spadă pentru că o vreme am fost la palat, iau un cavaler a prins drag de mine și s-a gândit să mă facă scutierul său. Însă eu vroiam să intru în rândul lumii. Să mă iau cu fata, să muncesc pământul tatălui meu, să-mi cresc pe el animalele și grâul. N-a fost să fie. Chiar înainte de nuntă, când tot staul era numai veselie și joc, a venit baronul, alături de câțiva cavaleri și de niște oșteni în armuri ușoare. Ne-a adunat pe toți într-o curte mai mare de lângă biserică și a început să ia pe toți acei bărbați încă în putere. Armatele de păgâni ne călcau pământul și era, spuneau ei, de datoria noastră sfântă să apărăm pământul de ei. Cavalerul meu m-a văzut în mulțime, a venit la mine și mi-a zis că ar fi bine să mă duc. Că mă va apăra el. Că îmi va da el armură și armă. Că voi fi acum scutierul său și nu vom fi nevoiți să pășim pe câmpul de bătălie decât pentru a număra câți dușmani am răpus. Am aprins lumânări la mormântul tatălui meu, mi-am luat rămas bun de la cea care ar fi trebuit să-mi fie femeie, de la mamă și de la prietenii care nu veneau cu mine. Nu am fost singurul flăcău din sat care a plecat, nici pe departe, dar mă durea să stau cu ei. Eram singurul cu care se purtau nobilii mai bine decât cu un câine. Cavalerul era bun și blând, dar cuvintele sale ascundeau o tristețe pe care nu cred că o puteam înțelege, iar astfel mă îndepărta. Se îndepărta de mine, cred, că nu îi aduceam liniștea pe care spera să o găsească. Și el lăsa atâtea lucruri în spate. O iubire, o iubire pe care nu o înțelegeam, îmi spunea. Amândoi iubeam femei, dar gândurile sale nu erau îndreptate spre plăcerile cărnii și spre copii, așa cum erau ale mele. De asemenea, el nu era un luptător, chiar dacă era printre cei mai iscusiți în mânuirea lăncii și a spadei, iar gândul că ar putea lua vieți îi rodea ființa. Îl făcea să fie palid, îi adâncea ochii în orbite. Îi făcea să tremure mâna cu care scria noaptea, până a încetat să mai scrie. Încercând să se liniștească își citea din scripturi, fără să reușească; îmi povestea mie din scripturi. Mereu ajungea la un pasaj despre iertare sau iubire de aproape. Am trecut prin alte câteva sate, de unde ni se alăturau alți tineri și bărbați, unii veneau din frică, alții sperând să se întoarcă vii și cu ceva galbeni, însă cu adevărat cei mai mulți veneau din frică. Dintr-o trupă restrânsă și sobră ne-am transformat într-o gașcă gălăgioasă și nervoasă. Iar asta îmi întrista cavalerul și mai mult. El credea că omul putea fi mult mai mult decât asta, îi numea vulgari și ignoranți, se ferea de ei, aproape cu teamă. Nu cred că îl pot învinovăți. Și pe mine mă neliniștea, mă simțeam pierdut și singur. În cele din urmă am ajuns la tabăra militară. Baronul a vorbit cu străjerii și apoi a pornit să se întâlnească cu ceilalți nobili și comandanți de oști. Noi ne-am ridicat corturile și ne-am odihnit. Eram frânți după atât de multe zile de mers, pielea ne ardea, picioarele ne erau zdrobite. La un moment dat am adormit, dar țin minte că l-am auzit pe cavaler cum citea din Scripturi odată, în noapte și vocea îi tremura. Rugăciunile sale nu sunau ca cele auzite la preoți. Următoarele zile am făcut antrenamente, alergam pe câmp cu armurile din piele tare, tăbăcită noi. Ne mai duelam uneori. Cred că m-am și tăiat de câteva ori. Nu mă plângeam de mâncare, fierturi fără carne li niște plante, dar umplea stomacul, iar asta contează. Cred că două zile au durat toate astea, până s-a întâmplat ceva ce aproape nimeni nu își dorea să se întâmple, dar cei mai mulți știau că nu era de evitat. Pe mine m-a surprins, căci în naivitatea mea am crezut că sabia îmi va rămâne curată. Trebuia să stăvilim puhoiul păgân să îi oprim sau să îi încetinim până se aduna altă oaste care să ne înlocuiască. Pentru toți cei de acolo avea să fie ultimul marș, o știau. Numai eu nu. Atât de ordonați nu am mers niciodată, în linii drepte, călcând uniform iarba, când loveam cu ghetele noastre grele pământul se cutremura sub piciorul unui uriaș. Ne-am oprit. Prin noi călătorea un ecou, începând din față, spre cei din spate. Am slăbit rândurile, iar prin soldații din-naintea mea i-am văzut pe păgâni. Aveau pielea de fier prost, închisă și încinsă de soare, țipau fără să îi putem înțelege. Ochii le luceau iar din nări le ieșea fum. Dacă ar fi fost lângă mine, cavalerul mi-ar fi spus că arata precum demonii din scripturi și mi-ar fi recitat un pasaj care să îi descrie. Nu îmi amintesc cum a început, dacă noi ne-am avântat asupra lor sau invers, dar în puțin timp cu toții am rămas doar mâini de lut ce zvâcneau prin aer cu arme. Dacă tăiam în carne vie sau în mocirlă nu conta. Sângele curgea . Valuri, șiroaie, un puhoi împuțit și roșu. Dar nu eram singur; nu mă mai simțeam singurm căci doar o minte lovea și mușca și lupta, iar până și acea minte ce ne unea nu era decât una de animal speriat ce lupta pentru ultima răsuflare. Din cauza asta nu ne dădeam seama că lumea se schimba în jurul nostru. Iarba se vestejea, frunzele mereu aurii deveneau roșii, și picurau în putregai. Iar cerul...cerul era un bătrân mohorâ care plângea. Pe râul de sânge în care stăteam până la genunchi și care creștea, creștea mereu, pluteau mâni și mațe și capete cu limbile scoale, doar că nimeni nu își dădea seama ce se întâmpla în jurul nostru. Nici eu nu aș fi făcut-o, dacă mâna puternică și calmă a cavalerului nu m-ar fi scos din fața unor săgeți păgâne. Trăgeau în proprii lor oameni făr milă. Simțeam cum toți cei din jurul meu mureau, iar eu eram din nou singur. Mă ținea strâns la pieptul armurii sale și bolborosea pasaje din scripturi despre pace și iertare. Îi spuneam să fugim, departe de aici, să mergem acasă. Nu înțelegeam de ce se ruga și nici. Nici când i-am simțit sângele curgând pe piep, nici când i-am pipăit săgețile în spate, nici când s-a prăbușit greu la pământ. Cred că sabia mea mușcase din păgâni până atunci, dar niciodată nu am văzut murind pe cineva drag. Nu le-am văzut spumele de la gură, nici ochii însângerați ce se rotesc în orbite, nici nu le-am tras în piep ultimele răsuflări disperate, nici măcar pe ale tatei. Acum era altceva, era ceva groaznic și urât. Ce-am simțit după aceea? Furie? Da, furie, după ce durerea nu mai avea unde să se mai ducă umplându-mi toată ființă. Iar furia creștea în mine, creștea mare și eu odată cu ea și puteam să văd tot puhoiul de purpuriu ce curgea și frunzele pe care creștea mucegaiul roșu și vâscos, vedeam soarele de ceară ce se topea în ploaia întunecată ce cădea pe noi, iar acum criminalii alergau sub picioarele mele precum furnici gata să fie strivite. Așa am și făcut, iar când totul s-a terminat înotam printr-o mare ce vroia să mă îngroape, ținând strâns corpul fără viață al cavalerului. Mâinile îmi erau roșii și cu cât mă îndepărtam de câmpul de bătălie cu atât deveneau mai roșii. Era o lume de roșu ce se strângea în mâinile mele. Tot atunci am început să simt nevoia să privesc peste umăr, căci simțeam ceva ce mă vâna, ce vroia nu doar să îmi facă rău, nu doar să mă omoare, ci vroia să îmi scurgă viața, să mi-o ia și să o zdrobească. Prindeam doar frânturi de imagini și mereu arătau altfel. Ori aripi de mătase, ori mantii de piele neagră, ori colți, ori săbii, ori ochii imenși în roșul lor. Am îngropat cadavrul cavalerului și i-am luat hainele, iar armura am păstrat-o. Mi se părea caldă și vie, credeam că trebuie să o țin aproape de mine. Era parte din cavaler, o parte ce nu trebuia întoarsă în țărână. Nu știu dacă asta ar fi vrut el să fac, dar hainele mele erau distruse. Astfel eu am devenit cavalerul. Atunci am înțeles că lui nu îi era frică de păgâni, el a înfruntat ceva mult mai teribil și a fost răpus, cum aveam și eu să fiu la rândul meu. Am rătăcit multe zile prin pășuni și prin codri până când am dat peste chilia unui călugăr. M-a găsit lovind în poarta sa și mi-a dat drumul. Mi-a spălat mânile cu aghiasmă și mir, a aruncat trei cazane cu apă fiartă devenită roșie apoi. I-am spus că am ucis, iar el m-a întrebat pe cine. I-am răspuns. A zis că sunt un martir. Unul ditnre cei mai mari. Unul dintre aceia care își sacrifică nu viața ci mântuirea pentru ca ceilalți să o atingă mai ușor. Mi-a spus că totuși pot și eu să fiu iertat. M-a dezbrăcat de hainele colorate și cândva parfumate, acum îmbibate în sânge ale cavalerului și mi-a dat o robă aspră și o funie cu care să mi-o leg în jurul brâului. Mi-a dat scripturile și m-a pus să citesc. Acolo am citit despre răzbunare și dreptate divină, despre pocăință și despre păcătoși. De acolo am aflat cât de păctos am fost. Am aflat că trebuia să lup cu duhurile rele ce au prins carne. Am învățat multe. Iar acum...acum sunt obosit. Nu contează ce se întâmplă mai încolo. Se repetă. Începuturile sunt mereu cele mai frumoase, nu? După ce Roja s-a așezat înapoi în patul său vocea zgrunțoasă a bărbatului înfășurat în bandaje s-a făcut din nou auzită, zdrobind pacienții, mai ales pe cel din patul al șaselea: - Tu, vrei și tu să spui o poveste, nu. Am văzut cum te uitai. La toți ceilalți.? - Eu? Eu nu am nicio poveste de spus, nu pot să spun. Viața mea a fost o viață normală ca toate celelalte, cu nimic deosebit de alte vieți, eu am fost un om normal, la fel ca toți ceilalți. Nu e nimic de povestit despre mine. Și nici nu pot inventa povești. Ceea ce am auzit le ei a fost de necrezut. La mine în schimb... - Nu înțelegi, nu? Noi nu știm ce viață am avut înainte. Mințile ni s-au curbat, nu mai suntem cei care eram și.... Mașina...nu aveți de unde să știți. Ați fost în ea numai odată. Spune omule povestea. Le va plăcea. Împins de acel îndemn, nu al bărbatului, ci acela de a plăcea, de a face pe plac, s-a sculta cel din al șaselea pat și a pășit în fața celorlalți pentru a-și povesti viața. - M-am născut sub niciun semn, în nicio zi specială, într-un spital oarecare, dintr-o femeie oarecare, pe care am ajuns să o iubesc prea târziu și dintr-un tată de care mi-a fost mereu frică. Am mers la o școală dintr-un orășel oarecare unde nu eram nici primul nici ultimul din clasă. La liceu am început să fiu interesat de ceea ce se întâmpla înafara zidurilor ei, înafara casei, am început să ascult muzică gălăgioasă cântată de trupe oarecare și să mă cert cu părinții. Mi-am făcut și o prietenă oarecare, cu o față comună, note mediocre și picioare comune. Eu nu eram sportiv, ea nu era majoretă. Nici tocilari nu eram. Tătal meu vroia să merg în armată, să îmi apăr țara când avea să fie nevoie, eu și mama ne-am împotrivit. Atunci am început să realizez că mă iubește și să aflu ceea ce era dragostea de mamă. Pentru a nu mă înrola am început să învăț mai bine, nu mai stăteam atât de mult timp cu prietena mea și cu prietenii noștri. Am plecat la un colegiu oarecare, iar când eram în anul doi a izbucnit războiul. Tata era supărat că eu nu eram pe front, pe nisipul fierbinte apărând libertatea și răzbunând nedreptățile ce le-a simțit țara noastră. A început să bea și să îmi bată mama. Au murit într-un accident de mașină. Eu am terminat universitatea, mi-am găsit o slujbă bine plătită cu birou frumos, dar fără panoramă, la o firmă oarecare, m-am căsătorit cu o femeie oarecare. Am avut copii normali, cu note normale și aspirații normale. Am ieșit la penesie la vârsta la care se iese la pensie și plecam să pescuiesc. Am murit de inimă în timp ce aruncam lanseta. În timp ce se întorcea spre pat, pacienții gândeau orice despre viața sa, numai că a fost una oarecare, nu. X - Am vorbit cu ai mei colegi de salon. - Și? - Le-am povestit...Ce ai pățit? La față...parcă se scurge, se prelinge pe aer, plutește și cade pe jos. Te topești. - Probabil este de la medicamente. Voi vorbi cu medicii voștri să se îngrijească un pic de dozajul drogurilor. Spuneai că ai povestit ceva colegilor tăi de suferință? - Da. Le-am povestit viața mea. Dar parcă nu era ea. Era a mea, o țineam în mână și o scuipam, o mestecam, eu o devoram și eu o gândeam. Nu mai avea gust. Viața nu este a mea, eu sunt al ei, așa ar trebui să fie. Dar atunci când cuvintele ieșeau din mintea mea... - Îmi place că ți-ai dat drumul la limbă. Continuă... Băiatul se ridică de pe scaun și se plimbă neliniștiti prin biroul psihiatrului. Își freca mâinile, una de cealaltă, le zdrobea, le frământa, de parcă erau dintr-un aluat special și vroia să modeleze frânturi de calm din ele. - La fel simt și acum. Nu știu cum să te fac să mă înțelegi. Am spus cu toții povești. De unde știu că înțelegi? Dacă povestea mea nu este bună, nu este ceea ce trebuie? - Ai de ales? Poți face altceva decât să vorbești? - Am spus cu toții povești. Și m-am simțit bine ascultând. Am fost zguduit când am povestit la rândul meu. - Era ceva adânc, primordial, nu? - Cred că da. - Era ceva ce te trăgea afară din mintea ta, chiar când simțeai că aceasta se schimbă. În momentul în care ai început să povestești, ai început să aranjezi ceea ce ai trăit într-o ordine, încât să îți poți explica cât mai multe, chiar dacă asta te va împiedica să înțelegi cu adevărat. Noi numit asta raționalizare. Asta te-a speriat. Pentru că nu poți face așa ceva dintr-o dată cu o viață întreagă, dosită în căpușorul acela. Nu poți băga în niște biete cuvinte nici măcar cele mai simpliste nevoi. Și ți-am spus, aceea nu a fost o viață ca toate celelalte, a fost una specială, una interzisă celor care te vor acuza de slăbiciune. O vor face, dar să nu te superi, căci ceea ce am trăit noi de fapt, ne-a schimbat. - De ce îți freci încheietura de-a lungul dungii lăsate de firele mașinii? Þi-e dor de ea? - Și tu te trezești făcând așa ceva, fără să îți dai seama. Da poți spune că mi-e dor, aproape...E bine. E bine că ați început să vorbiți între voi. Nu cred că ei simt același lucru ca tine, însă. Să nu uiți asta. Oamenii nu știu ce simți dacă nu le spui. Știi cum îi cheamă? - Nu. - Tu le-ai spus numele tău, nu-i așa? - Da. - Uite, spre deosebire de prima ta viață, unde nu există nevoia de a denumi, aici numele contează. Numele clădesc realitatea, ele definesc ceea ce cunoaștem și ceea ce nu. Iar pentru psihicul nostru subiectiv, ceea ce cunoaștem înseamnă ceea ce există. - Deci vreau să fiu conoscut? Vreau să fiu real? - Te simți ireal? Ar trebui. - Nu știu. Nu simt nimic adevărat. Mă simt atât de departe de Dumnezeul meu, iar ceea ce nu este atins de el nu merită să existe. Locul acesta este părăsit de El. - Iar tu? - Eu? Eu îl simt uneori, în mine. Deasupra trupului și minții mele. Puternic, apăsător... - Violent? Răzbunător? - Da... - Te sperie? - Nu. Dar mă rănește. Nu carnea. Carnea o lasă în pace. Îmi cere să Îl aduc în această lume care nu-L mai cunoaște și nu-L mai vrea, o lume care nu-L merită. - Crezi? Sau oare el nu merită această lume? Tu ai impresia că lumea asta este virgină, neprihănită de furia arzătoare a unui asemenea idol și de aceea nu îl vrei aici. - Nu! Voi L-ați cunoscut. Cu toții L-am cunoscut. - Vorbești de Sperietoare? Sperietoarea nu... - Vrei să spun că nu a fost un zeu? - Un zeu poate, chiar dacă nimeni nu știe ce ce a fost cu adevărat, dar se poate să fi fost un zeu. Dar atât. Nu Zeul, nu Dumnezeu. - Toții zeii sunt Dumnezeu. Doar că unii în aroganța lor cred că Îl pot înțelege. Cred că ... Îi pot da nume. Așa cum ai spus, numele îngrădește, definește. Dar numele este mic și slab. Nu Îl poate ține în el. Și vă temeați de El, nu? - El ne-a făcut să ne temem. - Pentru că nu Îl înțelegeați. - Ai spus că nu îl putem înțelege. - Nu puteți. Dar puteți accepta acest lucru și să-l îmbrățișatți în întreaga sa splendoare. - Tu n-ai trăit. Nu știi cum era. Să Îl ai în minte în fiecare clipă. Când fumezi, când te piși, când săruți să săruți cu ale Sale buze, propriile Lui buze, să verși urina Lui și să îl tragi pe El în plămânii săi. - Iar voi rămâneați curați, nu puteați păcătui. - Nu era un zeu al libertății și al creației. Nu visa și nu avea idealuri. Era rece și rău și crud. Hai, gata...Nu-i vorba de Sperietoare aici. E vorba despre progresele tale. Progresul tuturor. Te-ai simțit bine când erați împreună și povesteați. Te simți bine și când vii aici. Mai simți zeul asupra ta? - Nu... - Bine. Lasă-l acolo unde este, în mașină, exorcizează-l din mintea ta. Vei fi mai fericit. Vrei să fii fericit. De ce altceva le-ai fi spus numele tău? Vrei să fii. Vrei ca ceilalți să știe că exisști să să știe cine ești. De fapt nu ai nevoie de o himeră. - Nu e o himeră. E real. L-ai cunoscut. - Acum țipă în tine? Se zbate? Mă face păgân idolator și păcătos? Îți spune să ridici pumnul și cu furie divină, cu mândră putere cerească să mă zdrobești? ... - Mă testează. Asta e. Vrea să vadă dacă îmi pot păstra inima pură. - Lasă. Vei scăpa de el. Cu timpul. Întoarce-te. Vorbește cu colegii tăi. XI Zgomot de hărmălaie și guri ce nu se vor închise ieșea din salon. Se plimba pe holuri ca un copil scăpat din mâna unui bătrân care îl urmează cu greu, dar determinat. Asistentele treceau pe lângă ei fără să ofere niciun fel de atenție cuvintelor ce se aruncau fara grijă, nu spre ele, prin ele. Erau acolo oameni care de abia descopereau limba, cu minți în care se zbăteau două sau chiar mai multe vieți, mai multe suflete ce se izbeau neputincioase încă să se contopească, dar născute în uterul aceleiași minți. Pentru mulți cuvânt este de prisos, chiar dacă se găsesc nevoieți să îl folosească, revelație ce îi înfricoșează, se văd aruncați într-o viață de tăcere, înfrânați permanent de o limită imuabilă, ce reprezintă acest ansamblu de zgomote seci și sterpe ieșite din gurile lor. Cuvintele sunt grele și cleioase, unele sentimente și gânduri se lipesc de ele, cad pe podea, se târăsc spre ceilalți, se umplu de praf și de mizerie, de miros steril și antiseptic, iar atunci când intră lasă atât de multe afară, încâ nici cel ce le-a împins afară din ființa sa nu le mai recunoaște. Cuvântul le este slab, facil, fără însemnătate, prea mic, prea greu, prea ușor de aruncat. Cel al omului din patul al șaptelea izbea cel mai puternic, căci vroia să pună în el tot ce avea în sine, viscere și fiere, gânduri și sentimente mai ales, frici primitive, instinctuale, adânci, refulate, strânse, adunate: - Voi muri, voi muri!!! Voi muri, iar întreaga lume se va stinge ca o flacără udă, odata cu mine. Voi închide ochii pentru totdeauna iar voi nu veți mai fi niciodată. Nici carne din care să se muște, nici piele care să simtă, nici oase să se spargă, nici unghii care să zgârâie, nici haine pentru a ascunde. Nimic. Nimic. Nimic. Înțelegeți? Iar eu voi muri, cândva voi muri. Nu azi, dar într-un mâine voi muri, pentru că nu pot muri astăzi, dar cine știe când vine mâine; poate veni oricând. Trebuie să îl oprim, să oprim pe mânie, să nu mai treacă timpul, soarele să rămână pe cer, agățat ca într-un cui, iar eu să trăiesc pentru totdeauna ca voi să trăiți și să vă înmulțiți să să respirați mai ales să respirați, dar și mai important să muriți. E trebuie să trăiesc, eu mă sacrific pentru ca voi să muriți. Și să fiți amintiți. De ce nu faceți nimic? Lovea arcurile patului, se zbăteau sub el cu întreaga frică de care sunt capabile niște obiecte inanimate, iar zguduitul metalic se simțea în tot salonul, chiar și în afara lui. Þipătul său lipsit de noimă oprea orice altceva, orice alt cuvânt. De când au descoperit că pot vorbi, că își pot sparge eul în bucățele micuțe, luate cu atenție, șlefuite, pentru a le oferi celorlalți, pentru a se contrui în mințile celorlalți așa cum doreau ei înșiși să fie, asta după povestirile din timpul furtunii, nimeni nu mai scoase niciun cuvânt. Până și omul din ultimul pat tăcea, găsea un ritm ascuns celorlalți, pentru el era muzică dulce și suavă, purtată ușor din bizar în nonsens, un ritm fără repetiții ce duce totul în infinit, era o părticică din muzica absolută, destinată numai zeilor, numai celor care pot concepe absolutul și nimicul, lipsa oricărei dimensiuni și existența uneia pentru fiecare concept. Pe Roja îl îngrozeau în schimb. Își simțea fire de păr pe tot corpul ridicându-se și înțepându-l. Alte amintiri se trezeau, alt nuanțe, alte trăiri, altele decât cele povestite. Unele multe mai sumbre, mai dezgustătoare sau mai dureroase, altfele imposibil de fericite; pe fiecare în parte le-ar fi suporatat, dacă nu ar fi fost atât de multe, prea multe, iar la capătul fiecăreia aștepta demonul cu ochi de sânge și gheară de întuneric, cu al său zâmbet și cu al său chip. Omului din primul pat acel șir de țipete îi aducea aminte de o poveste trăită în mașină. O știa ca un turn etern, înălțat sper cer, sper nesfârșit. Oamenii care l-au construit vorbeau în gânduri, iar cuvintele bâlbâite erau lipsite de sintaxă sau de sens sau de scos. Erau frânturi de gânduri așezate imediat de mințile altora, cei ce ascultau le dădeau o ordine perfectă. De fapt, acest lucru îi aducea aminte și de mașină. Amintirile îl făceau să transpire o sudoare roșiatică prin bandaje. Pe fată o sâcâiau, chiar mai mult, o enervau, de asemeni o tulburau. Se concentra asupra lor încercând să înțeleagă și se gândea că într-un fel omul avea dreptate. Asistentele ce se perindau pe holuri nici măcar atât nu vedeau în strigătele unui nebun. Epilog Știi de ce te-am chemat azi? - Trebuie să faci ceva cu fața ta, se scurge. Parcă ar fi valuri de ceară fierbinte ce cad de pe o lumânare în flăcări. Chiar arzi. Arzi alb și pur...nu. Arzi a purificare, a mântuire și salvare. - Nu este nimic neînregulă cu fața mea. - Data trecută ai spus că s-ar putea să fie de la medicamente. Nu e. Nici nu cred că mi se mai dau medicamente, nu mi se mai face prea rău de la mâncare, picioarele nu mai îmi tremură când încerc să merg, scaunul mi-e regulat, ințelegi ce vreau să spun. - Acelea nu erau din cauza drogurilor, era corpul tău care se chinuia să își reia fruncțiile substituite de mașină. - Chiar și așa, data trecută ai spus că vei vorbi să îmi regleze dozajul. - Poate nu s-au achitat cum trebuie. - Se poate, sunt rele și indiferente, vorbesc cu noi cu un aer obosit și îmbâcsit. Sunt rele toate și toate sunt la fel. Dar cred că le înțeleg. Suntem sănătoși ca stâncile, mare parte cel puțin și totuși pe unii încă trebuie să ne șteargă la fund, sau să ne țină lingura la mână să nu vărsăm pe noi mâzga aia cu care ne hrănesc. - Dezvolți empatie. Este cum nu se poate mai bine. Știu că asta este cel mai greu de obținut pentru voi, pentru noi. Înseamnă că recunoști existența celorlalți. Înseamnă că ești pregătit să ieși afară din azil. - Să ies afară? - Da, - Nu crezi că e cam devreme? - De ce să fie devreme. Începi să ai sentimente, poți comunica, fizic ești sănătos. Cu cât ieși mai repede, cu atât îți va fi mai bine. Acum ești într-o stare de supraadaptabilitate, este primul mediu pe care îl percepi, iar acesta va rămâne în tine. Nu trebuie să fie așa. - Deci voi pleca? - Cât mai curând posibil. Poate chiar în zilele următoare. - Să știi că sigur este cea nu prea bine cu fața ta. Tocmai ți-a căzut o bucată pe podea. Se topește în continuare, alunecă pe jos. A făcut u pleosc vâscos. Uite, încă una. - Fața mea nu are nimic. E din cauza medicamentelor care îți părăsesc sistemul. Eu cred că acum când ești în deplinătatea facultăților tale, sau te apropii să fii, mintea ta încearcă să exteriorizeze ceea ce își face. - Da, dar acum nu e numai fața. Ești tu întreg. Te scurgi pe podea spre mine. Mai ai un pic și ma atingi. Doar o flacără, atât ai mai rămas. Nici nu știu cu ce mai vorbești. - Dar vorbesc, deci am o limbă și buze pentru a articula sunetele produse de corzile vocale, implicit am un trup. Sunt psihiatru-psiholog-psihanalist. Așa că dacă spun că această halucinație pe care o trăiești acum este o proiecție cu scop de refulare și detensionare a subconștientului, iar ceara din care ar fi făcută fața mea reprezintă viața ta de care te eliberezi, de ce nu mă crezi? - Sau ai fost tot timpul numai în capul meu, ai apărut din cauza drogurilor băgate în mine, iar acum că nu le mai am, vedenia dispare. - Oricum ar fi, am dreptate, teoria mea este corectă. Ceea ce crezi tu nu contează. - Ba da. Iar aceastea au fost ultimile tale cuvinte, acum că ai ajuns să te scurgi pe picioarele mele, iar eu mă scald în marea fostei mele vieți. Cred că pot pleca acum, nu? Mă întreb cum arată azilul de afară...