Ratiu Simina-Elena

îmi întindeam la uscat visele de catifea ieftină și poveștile mamei despre feți-logofeți pe perna duhnind a oțet aranjate fâșii... o geografie a mațelor clișeizate de poetul virusat de pe sobă.

dacă corpul meu n-ar avea prelungiri m-aș putea raporta la peretele din fața mea pe picior de egalitate... dacă pleoapele mi-ar fi decupate aș muri de fiecare dată când m-aș lua la întrecere

iubito, în interiorul meu îți pensezi gândurile, tablouri pe mațe zbârcită, îmi naști foetuși în stomac; îi devorez cu pofta cu care te-am devorat și pe tine odată când aveai aere de star și

iubito nu pleca organe duhnind pe scări călcam ochii și-n dreapta stânga stomacul ce ne digera pe toți distantați îți fragmentez gândurile pentru ultima oară te descompun și prin venele tale

îngerii mei descompuși colțurile camerei umplute cu rochia ce nu se mai sfârșește sfâși-o adaugă-mi pe ea ochii buzele dinții cumpără-ți un polonic uriaș mă las amestecată aș vrea să mâncăm

mă înălțam pe picioroange cu pupile umflate de cer cafenele de îngeri în fața unei beri jucau pe două suflete unul trăgea sforile alergam printre inimi tocate în bucăți era o fabrică pentru asta

ochii lăsau dâre roșii albastre printre scaunele lichide în schelete nu mai acoperă monștri luminile orbitoare disecau pupilele verzi roșii ne luam la întrecere cu copacii acoperișurile cu

fața lui cu formă impară îmi alerga prin stomac sabia mânjită de-albastru scrijelea pe șirea spinării într-un urlet de ziduri cu umbra stăteam la taclale mă invitase să ne descoasem unghiile îmi

îmi desprindea penele din coapsa despuindu-mă până la măduvă îmi descosea ochii din aripi și îi răstignea în turme de lilieci mă luptam cu iarba până la sânge îi prindeam unghia ochiului

te desprindeai din frunze tomnatice cu copitele crescute din unghii gol așteptam să se facă verde să pot trece dincolo de cuiele ochilor tăi să le scot unul câte unul ca pe niște fire de

Privesc de dincolo de tine sub aripa prea împietrită a dorului... În numele uitării îți resmnez cuvintele... dansând pe umbre de stele smulse din felii de vise de la tarabă.

Cuvinte obosite Se pierd sufocant printre cioburile Tăcerilor noastre... E atâta primăvară Înșiruită între noi... Doar culorile șoptite Înghesuiesc silabele între doruri și uitări...

Respir prin nervuri de frunze Ce valsează Moartea peste nicăieri, cu suflet flendurit de iubire diluată fără formă sau culoare... Sunt chiar Eu copacul speriat ce se desgolește laconic de

Azi am încheiat legământul cu noaptea... Am rugat-o să dăinuie în golul negru al ființei mele Să cufunde într-un abis prizonier în cioburi de oglinzi urmele viselor de ieri; Să