Distinsă și văduvă

Știi curba aceea semnalizată de multe săgeți rosii - la unu locuia tanti Olga. Distinsă și văduvă. Scârțâiau treptele când îmi fluturam cozile prinse în funde albe. De veneam cu părul despletit se-mprăștia liniște. Ceșcuțele înghițeau în rotocoale șoaptele bunicii și-ale Olgăi. Oricum, vorbeau ungurește. O admiram, așa, distinsă și văduvă. În casa ei parcă n-ar fi trăit nimeni, ca în Răscruce de vânturi. Ea era în intersecție. Avea un coc perfect, firele cărunte creșteau la distanțe egale. O suspectam uneori că nu repiră. De-aia și rezista să umble pe tocuri înalte (mama purta botine cu talpa joasă - era femeie serioasă!) Nu-mi explicam de ce nu făcea blocaj renal, olița de noapte din sticlă pe care o credeam din cleștar, era mereu curată. Spre rușinea mea, recunosc, am furat trei lei, luceau pe scările-n spirală și, pornită fiind spre rele, am ascultat la ușă. Era calmă tanti Olga, zicându-și românește, că de singurătate va pune perdeaua în geam. Au venit apoi apele, prin șaptezecișiceva. Parterul s-a înmuiat. După fereastra albă, distinsă, își încălcase credința. Cât ai mai plâns că de-atunci n-am mai putut să joc Spânzurătoarea!... Acum, în casa albastră e un partid ce nu va fi nicicând la putere. Cioburile de oală de noapte nu poartă noroc.