Vis no.4

Mereu am considerat că orice lucru din lumea asta își are farmecul lui. Am vrut să încerc chiar eu acest fapt și am ales o piatră. Nu era mare. Nici mică. Era o piatră oarecare ce lenevea langă o bordură. Am luat piatra în mână și am privit-o. Era interesantă. Soarele o mângâia și ea strălucea recunoscător. Am întors-o pe toate părțile și avea multe muchii și colțuri. Nu era o piatră slefuită, nu era frumos colorată, ba chiar era zgâriată într-o parte de la prea mult jucat șotron cu ea. Am privit-o pentru câtva timp, până când am realizat că o simțeam vie în palmă. Credeam că pietrele sunt reci, monotone și lipsite de interes pentru mine...acum știu că orice prinde viață cu ajutorul nostru. Am lăsat-o pe trotuar. Cineva a trecut. A împins-o cu piciorul. Un copil a aruncat-o în stradă. Va veni o mașina și o va crăpa. Și acum, după ce i-am dat eu viață, o va durea. Mai bine o lăsam așa cum era ea...nu cunoștea durerea, nu cunoștea nimic...acum îmi pare rău...