Picuri pentru Teodora 6

Copiii nu stau pe loc, nu merg la pas, nu se plimbă. Copiii fug. Dacă-i spui unui copil să-ți aducă nu știu ce de nu știu unde, chiar dacă îi precizezi răspicat că nu e nicio grabă, el, totuși, aleargă. Nu din complezență sau considerație sau din mai știu eu ce. Nu. În realitate, el nu e deloc grăbit. Dar e copil. Deci, fuge. Mă aflu în curtea școlii. E pauză. Nu vă puteți închipui ce e aici. Vreo două sute de copii, aleargă. E ca și cum ai derula foarte rapid filmul unei savane tropicale văzută de sus. Și praf, cât vezi cu ochii. Se mută dintr-o parte în alta a imensului platou de beton cu o viteză uluitoare. Þipă, urlă, chiuie, zbiară, râd, plâng, cântă, imită sunete, rag, hohotesc, mestecă, scuipă, fornăie, râgâie. Am venit să o iau pe Teodora de la școală cu o oră mai devreme. E vineri și plecăm într-o excursie la munte. Nu-i vorbă, am dat de ea, dar mi-a pasat ghiozdanul și m-a rugat să o mai las zece minute că e încă pauză. Să se joace cu copiii. Acum nu mai dau de ea. Fulgeră din când în când în raza mea vizuală, la diferite distanțe, în diferite zone ale platoului. E într-un grup de fetițe. Fugăresc, normal, niște băieți. Aceștia urlă ca din gură de șarpe. Deci, le place. - Noi nu ne jucăm cu băieții !, i-a spus odată Andreei, o prietenă de la bloc. Teodora e în clasa întâi. Andreea e într-a șasea. - Fugim după ei și, când îi prindem, îi batem ! - Noi fugim de ei. Când ne prind ne ciupesc. - De ce să-i bateți ?!, a întrebat-o Dana, mama ei, în timp ce spăla o farfurie. - De-aia ! „De-aia !” este o replică foarte frecventă în vorbirea copiilor. Cam cum aleargă. - De ce nu-ți iei rochița cu buline ? - De-aia ! - De ce nu mănânci și zarzavatul ? - De-aia ! - De ce nu te joci în cameră ? - De-aia ! Replica nu are un conținut agresiv, sau depreciativ, sau peiorativ. Pur și simplu este un răspuns. Aproape o axiomă. Face parte din simțirea copilului. Adică, el nu-ți poate explica de ce nu are chef să facă anumite lucruri. Dar îți răspunde „De-aia !”, ca și cum te-ar ruga să-l crezi pe cuvânt că există un motiv foarte serios. - Adică cum „De-aia !” ?, o întreb eu, câteodată, pe Teodora. Dă din umeri. - De-aia ! Apoi, fuge. Vezi-Doamne, Andreea are prieten. Dezvăluirea a uluit-o pe Teodora. Prietenul e în clasa a opta. Normal. - Ești prietenă cu un băiat? - Da ! - De ce ? - De-aia ! Culmea, răspunsul a mulțumit-o. Probabil, conține în el diverse informații cum ar fi: pentru că toate colegele au prieten, pentru că e rușine să nu ai prieten în clasa a șasea, pentru că. Pentru ea a fost clar. Nu a mai pus întrebări suplimentare. Mare minune. Sună soneria. Recreația a luat sfârșit. Într-un iureș de să-ți spargă timpanele, copiii aleargă, se lovesc, se calcă în picioare, care să intre mai repede în școală. Doar într-un colț al platoului, un grup de elevi, din ciclul superior, mai tândălesc o vreme să se înțeleagă între ei, apoi se fac nevăzuți într-o direcție complet opusă școlii. Chiulesc. De ce ? De-aia ! Rămânem doar noi doi pe platou. E departe, în capătul opus. Micuță. Se îndreaptă spre mine în rochița ei în pătrățele roz. Dacă ați vedea-o… Evident, în fugă. Roșie și transpirată, gâfâie și abia reușește să-mi spună: - Suc ! O strâng în brațe și o pup. E fierbinte și miroase frumos. A copil prăfuit. Luăm suc. Bea pe nerăsuflate o jumătate de sticluță, apoi mi-o întinde să o țin eu. Trebuie să aibă mâinile libere. Să se poată exprima. Mergem spre mașină. Pardon. Eu merg, ea fuge. N-au pic de liniște copiii ăștia. Probabil, de-aia cad lați seara. Rulăm. - Când plecăm la munte?! - Cum ajungem acasă, faci duș, te schimbi de haine și pornim. Mami ne așteaptă. - Nu fac duș. - De ce ? - De-aia ! Rulăm. - Schimbă muzica. Asta nu-mi place. - Nu vreau !, mă enervez. - De ce ? - De-aia ! Rulăm.