Azzurro

O veche vorbă spune că așa cum va fi vremea de Florii, așa va fi și de Paște. Atâta că nu-mi amintesc exact dacă e o vorbă din spațiul ortodox, sau cel apusean. Căci, dacă ar fi să fie din ambele, atunci ar trebui să fie aceeași vreme trei duminici consecutive, ceea ce e deja mult mai puțin probabil. Asta mă face să realizez, cu o ușoară uimire, că șirul celor trei duminici începe cu Floriile lor și se sfârșește cu Paștele nostru. Dar ce-i aia nostru? Șiiții și sunniții, deși diferența conceptuală dintre ei e mult mai mare decât între ortodocși și catolici/protestanți, despărțiți doar de acel “filioque”, sărbătoresc Bairamul ce urmează Ramadanului la aceeași dată, cu toate că unii dintre ei nu-l recunosc pe Mahomed. Dar să revin la cele trei duminici. Dacă Duminica Tomii ar fi la fel de populară (nu am spus “importantă”, căci oamenii Bisericii îi vor demonstra imediat importanța), atunci șirul duminicilor sărbătorești ar urca la patru. Așa, cu trei duminici, e mai multă simetrie. Și iată că, de fapt, cea mai interesantă devine cea de la mijloc, în care pentru unii Iisus abia intră în Yerushalayim, iar pentru ceilalți deja învie. Ne-am obișnuit așa de tare cu diferența asta luată ca un dat, încât nici măcar albastrul ăsta discret plumburiu, al unei dupăamieze de Paște, oarecum ploioase, atât de diferit de soarele triumfător de acum o săptămână, nu pare de ajuns pentru a-ți oferi reperul unei detașări suficiente pentru a recupera uimirea metafizică cu care ar trebui să ne întrebăm, poate, în fiecare primăvară, dacă trăim în două universuri paralele, despărțite irecuperabil de o săptămână, sau, Dumnezeu să ne ierte pentru eventala blasfemie, dacă e vorba de același Iisus. Privirea mea nesigură încearcă să scormonească dincolo de orizontul spălăcit, dincolo de ecranul celui mai impersonal albastru (culoarea ochilor celor care pleacă, Emmanuel…), urmărind speranța găsirii unui răspuns. Ce culoare ar avea mediul de dincolo, dacă ar adăposti măcar unul (sau două) din nenumăratele răspunsuri posibile?

Același geam oferă, cam trei sferturi de an, perspectiva unui apus în culori mereu triumfătoare. Între timp, scriind, ecranul geamului s-a făcut negru. Spectacolul norilor incendiați de razele aruncate de Soare în urma sa, ca niște săgeți de part, e, de fiecare dată, atât de fascinant încât rareori ai timp să-ți pui întrebări. Oare am putea înțelege rostul acestei diferențe la urma urmelor absurde, dacă am pricepe de ce spectacolul colorat și discret agresiv al apusului tinde să ne inhibe capacitatea de a pune și de a ne pune întrebări? Încerc să privesc la fel de sfredelitor prin ecranul negru, căruia cele câteva lumini electrice anemice nu-i dau nici profunzime, nici aer de orizont, incapabil să șterg din memorie impresia ambiguă a unui cer albastru obosit, care nu prea seamănă a Paște.

Nota bene: Acest text fusese scris în ziua de Paște ortodox a unuia din anii trecuți. Dintr-o îndepărtată colipărie îmi amintesc de zicala vin Floriile cu soare și soarele cu Florii. A fost odată, ca niciodată o vreme când cele patrru anotimpuri se prezentau cu regularitate la raport, ritmând viața și chiar dându-i un anume sens. Generația mea a mai prins crepusculul acelor vremuri.

azi, de Paștele apusean și de Floriile răsăritene, cerul nu mai e nici măcar albastru palid, ci plumburiu și atenția noastră e centrată pe debitul Dunării, care ar putea să înceapă de mâine a scădea, de la un record absolut la marginea meleaguriolor mioritice. Să fie asta o premiză a firului de speranță că duminica viitoare va reveni Soarele, de Paștele răsăritean, simetrizând atmosfera ce generase gândurile tocmai etalate mai sus?


Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei de același autor