La revedere

Orasele luminii din anii de demult incearca ca sa scrie Ce nu s-a mai vazut si fuge ca o umbra pe hirtie penita Care nu s-a mai facut caci fuse muritoare ca noi acesti Si din pridvoarele caselor cinta imnuri mincinoase iubind. In mijlocul lor sta ca o povara necitita de nimeni invers Cum se iubesc in cintece rebele gindurile zarite de el Un om cu un pelican ranit in aripa pe care-l duce la riu Sa-l trimita ca pe Moise cum spun tablele vechi. Inapoi a venit mult mai buna cu o ramura de maslin privegheata De Apolo si de Neptun filozoful ucis atit a stiut Ingropata de veacurile fara cunoastere de sine sublime O fantoma de care celor multi le este frica. Zimbind dar coltul gurii e un rinjet nepriceput de prieteni Se curma la vederea intelepciunii abia ajunsa aici Scrisneste gura rebela cind cinta imnul nefiintarii Amara e moartea si mai mult eternul ce-l va cuprinde. Un ris din penite se scurge invers cu gindul acum In minte stau monstrii neintelesi pe curind la revedere.