Poezie
Puiul
2 min lectură·
Mediu
E toamnă iar.Iarăși brumarul
Acoperă cu nea pământul
Iar soarele își plânge trist
Coroana palidă.Iar vântul
Adună nori cu ploi cam reci
Și cârduri negre de corbi sadici
Ce croncăne.E-n douăzeci
Astăzi.Pe câmp sunt oameni harnici.
A început culesul,munca.
Se-adună hrană pentru iarnă.
Un om care avea porunca
De a rupe la buruiană
Găsi,în margine de lan,
Un sărman pui de rândunică
Care țipa stins și amar,
Lihnit de foame și de frică.
Fără să stea o clipă doar
Îl luă și îl băgă la piept
Rugându-se ca prin vreun har
Să îl scape de-al lui defect.
Avea o aripioară frântă,
Lovită parcă de un glonte,
Iar rana asta greu se zvântă
Și ca să zboare nu mai poate...
Fiindu-i milă de puiandru
Îi dete firimituri de pâine
Și-l încălzi la corpul tandru
Scăpându-l de frigul ce vine.
Trecu și toamna,veni iarna,
Puiul beteag își reveni
Iar când începu primăvara
El începu a piui.
Vru ca să zboare,dar cădea,
Aripa îi era lovită.
Plângea și amar suspina
De durerea ce fu trăită...
Mama și frații lui mai mici
Plecară de mult fără el.
El rămăsese tot aici
Privind spre zăpadă și ger.
Acum avea un alt părinte,
Un om,care ținea la el
Dar nu știe a lui cuvinte,
Nu îi putea vorbi defel.
Cu ochii umezi,trist,tăcut
Se-apropie de omul bun
Și-i spune-n gând :"Mulțumesc mult,
Tu mai salvat,ești un om bun!"
Omul îi simte suferința
Și-l mângâie duios,spunând:
"Puiule, să știi tu,credința
Te-a ajutat,copil plăpând..."
002.135
0