Lumină întunecată

În fiecare zi

De un infinit de ori

Și copacii mor

Așteptând în rând ca la tăiere

În a omului onor

Sacrificați pentru o clipă de plăcere.

Ne mișcăm, trezim, visăm

Fără ca-n viață să discernem,

Aceeași culoare o mirosim,

O auzim... o pipăim.

Alb și negru

Negru și alb.

Nu conștiința, inteligența

E ceea ce

Ne face umani, geniali sau raționali.

Deși trecură

Eoni întregi

N-am învățat

Cum să trăim în armonie

În agonie

Sau entropie

Cu mişcarea pendulară

A timpului neînceput.

Orice făptură, oricât de mică

Inteligentă de-ar fi

Ca și noi ea ar distruge

Al său vis de existență,

Din tenebre înălțată

O pădure milenară

Ar fi arsă, reclădită

Sub chip de om reconstruită.

Suntem o umbră

(Da, doar o umbră, o cititorule, nu te mira, chiar dacă iți închizi ochii, umbra, aceeași umbră ce n-o poți vedea, va rămâne-n preschimbare ...mereu la fel).

În căutarea dimineții

Noaptea găsim ce e tristețea

Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji

Și totuși pentru a noastră mântuire,

Sălbatic smulgem rădăcina

Rugându-ne ca și tulpina

Să stea dreaptă înălțată

Strigând zadarnic un crez impur

Un sunet alb de a viețui

Neputința de a muri.

Suntem muritori doar cu gândul,

În veșnicie vom trăi.

Suntem aici, tot aici, ai voștri stăpâni

Vai de noi căci prin

Tăiere

Ce distrugem ne-nconjoară

Ca-ntr-o plasă a minciunii

A durerii, slăbiciunii

Și a bolii de a fi

Un om prea mic pentru a înțelege

Căci prin viața ce-o curmăm

Noi la moarte ne condamnăm

Trecem şi nu ne uitam

La umbra ce-o călcăm.