Zumzet

Poeme de demult *** Zumzet O dată cu primul strop de apă, Picurară alții, în preajmă Iar brazii, încă mai poartă smaraldul… Și-a vântului șoaptă, Te cheamă... Te cheamă să asculți zumzetul... Zumzetul ploii celei dintâi Și a celei de pe urmă... Lacrimile, deși îți curg, pe față, șiroi, Căutând la inima-ți îndurerată, să ajungă, Răzbat, în ecouri, vii și moi, Cercuri de lână, scurse dintr-un ghem deșirat În vreme de lună plină, Umbre, fără de urmă... Cu-n zumzet, vântul își trimite suflarea la ceasul tainic al nopții Alături de luna plină ce-n zare-o privesc, hulpavi, lupii, Apoi, crengile brazilor aprig troznesc Și-ndată, nălucile vremii pornesc Pe-același drum forestier, Pe care pășeai odată... Totul se reduce la visul efemer În care natura, în razele dalbe-ale lunii, se scaldă, La fel ca zânele, colo-n poiana minunată, Plesnind în joacă tălpile pe suprafața apei, mată, Oglindă fără de care chipurile nu s-ar putea privi… Reflecții ... oare, a clipelor trecute, ce nu vor mai fi?! Și totu' cu-n zumzet se termină... Preț de o clipă, cade o lacrimă... Rămâne... vântul… acolo-n pădure, În locul în care pășeai... căutând alinare… ©Th3Mirr0r