O clipă în care să-mi amintesc de primăvară

Poeme de demult *** O clipă în care să-mi amintesc de primăvară Ah, da… îmi amintesc de primăvara În care toate-s înverzite Și-n care ghioceii, ca-ntr-un basm, aievea, Împletesc cununi de marțișor în pieptul tinerelor iubite… Oare… ele or fi iubitele primăverii, Zâne cu ochii de jad Zăriți de sub voalul lung, Amestecat cu părul des, lăsat în jos precum acele sălcii, Deasupra apei, în amurg, Luând nuanțe de smarald?! Într-o clipă, se schimbă vuietul vântului Iar ochii-mi se ridică Pe-o paletă, să cuprindă Culorile orizontului… Oare, la apus de soare, Cântă-n codru cea privighetoare, Încântând cu trilurile sale Fel și fel de viețuitoare?! Uite! Măcăind, copiii, Se ascund, pe după trestii! Ah, hazliii! Fiecare, rând pe rând, Va sta la numărătoare… Eu, oare… Zâmbetu'… un' să mi-l ascund?! Aș dori… poate într-o floare Iar când va să-și deschidă-n gingășia ei, petale, Să sclipească-n razele de soare Precum apa bălții, în amurg, Atunci când printre trestii, sunete s-aud, Anunțând, în coruri, sfârșitul zilei celei dintâi, În care lișițele-și chemară puii, cu-n cvartet de alint… Iar primăvara-mi spune mai mereu: " Te rog să mai rămâi! " ©Th3Mirr0r