Grădina mea cu trandafiri - II

Poeme de demult *** Gradina mea cu trandafiri [ II ] Suflete, Îți amintești cum tăceam amândoi, Iar glasul naturii, alintându-ne, în șoapte, Ne răsfira amintirile, în secvențe de tablouri, noi?! Vântul, își trecea aripa-i de catifea, prin părul tău, În timp ce priveai norii, căutând liniștea de dincolo de ei… Eu eram atunci, în mâna-ți gingașă, doar… trandafirul tău… Iar tu… erai, într-o clipită, zâna-mi dragă, în clipa-n care mă oglindeam, în ochii tăi… Îți amintești, suflete, când pășeam amândoi, pe-aceeași treaptă, Crăpată de vremuri, dar încă păstrându-și duritatea, Încă păstrându-și forma, La fel ca și acum, când prin vorbe-i pictată? Odihnindu-mă, preț de-o clipă, acolo, te priveam întristată, Cu ochii tăi argintii, dar totuși, așa de vii… O mână-ți întinzi, cătând în brațe, să mă ții, Și totul, se schimbă, deodată… Lacrimile mici, din colțurile ochilor tăi, devin ale mele, Atunci… tu sufletu-mi atingi, precum un sunet duios, de nai… Sunt doar… șoaptele tale… Devenit-au precum vântul… atunci când dădea aripi... viselor noastre… Eu te iubeam, tu mă iubeai… Pășeam amândoi apoi, cu lentoare, prin labirintul timpului, Înconjurați de verdeața sublimă a gardurilor vii, Apoi, ne opream, preț de o clipă, să privim 'naltul cerului… Îmi spuneai, șoptind: "blândețea sufletului meu, în brațe vreau să mă ții" … ©Th3Mirr0r