Câmpia din inima mea

cum moare gutuiul la fereastra mea din mine țâșnește un țipăt surd mă frâng mă pierd

înnodam lumina pe la colțuri sub duzii pitici de la marginea satului

ori aruncam cu îngeri după cuci să plouă pe câmpia uscată

noi copiii bălai cum alergam pe ulițe și praful fierbinte ne trecea de glezne

în urma noastră nori denși de colb ziceai că trec avioane cu reacție prin sat

cum spuneam înnodam lumina până când se făcea un întuneric vâscos noduros

peste câmpia din noi peste satul pierdut printre lanuri peste păsările cerului peste amintiri

mie câmpia îmi vorbea și grâul ei și păsările și câmpul cu ciulini și câmpul cu maci

și vorbele ei după ce se hrăneau cu lumina din ochi mi se lipeau de suflet

când sunt bolnav își schimbă cumva culoare putrezesc și atunci miros a cruce și a noroi

un miros rece și greu ochiul se facea sticlă din tălpi îmi creșteau rădăcini pe umeri deodată răsărea luna

mama aprindea candela îmi descânta de frică de deochi îmi stingea cărbuni în apă sfințită

aprindea tămâie până când venea îngerul meu cu o singură aripă și cocoașă

abia atunci îmi reveneam mai mult de spaimă și de urât

abia de începuse ora dimineții când clopotul sprijinit de aerul rece se lovea de vânt în dungă

mama scotea din ștergar liturghia pâinea aceea sfântă în formă de colac și o închina

rupea din ea o fărâmă și o așeza în lumina ferestrei pentru ziua ce abia urma

îngerii mai dormeau încă pe umărul de rouă

în lăstărișul subțire de sub prunii sălbatici la margine de câmp  

apoi țâșneau păsări măiestre din lanuri pe sub gene până în albastru depărtării

cum îți răzuiai ochii de lumină trăiam în câmpie ca într-o altă lume într-un alt timp

aici în câmpie ne naștem din rădăcini stejari cu luna în piept călăii își înfig în noi neputința

balaurii bătrâni sprijiniți de paloșe lungi din argint topit în nopțile de rusalii întunecă lumea și cerul

grâul se face scrum în hambare morile deodată macină prunci

ies mamele în crângul cerului și își botezau fiii voinice voinice te scoală și seceră grâul

cu lancea de fier cu brațul stâncă ca o redută

noi bărbații câmpiei ne naștem în cer cu luna în piept și dorul în suflet

cum moare gutuiul la fereastra mea din mine țâșnește un țipăt surd mă frâng mă pierd