În asteptarea unui titlu

Plouă mărunt. Stropi de ploaie se aruncă frenetic din adăpostul norilor și se izbesc asurzitor de lemnul imobil ce-ți va fi casă până la visul următor. Aburi moi,albicioși,se ridică in aer. Încercând să te reanimeze, pământul oferă iluzia respirației tale. Ai închis cerul în ochii tăi, odată cu ultima cădere a pleoapei tale a dispărut culoarea albastră, cerul și-a tras pe chip o mină cenușie, de tranzit. Nu pot să vărs o amarâtă de lacrimă, genunchii mei sărută pământul moale în timp ce îți mângăi bratele de cruce. Îngeri daltoniști îmi șterg sângele alb ce se prelinge ușor din degetele mele. Locul în care tălpile tale sărutau pământul sunt acum plagi purulente în noroi din care se scurge în fâșii firave... apa. Pe o bancă alături de nedreptu-ți mormânt ploaia îți desena încet conturul. Aproape zăream cum se depune o linie limpede pe creștetul pe care nu de mult îl topeam și îl remodelam cu sărutările mele.