Tic Tac

Aveam permanent un ceas strident în carcasa cenușie, un ceas obsedant, un ceas care nu-mi dădea pace. Un ceas care-mi tot vorbea despre sfârșit sau despre început, sau despre continuare. Nu înțelegeam niciodată limba lui. Era o limbă stranie, cu asperități multe, dar și cu rotunjimi, cu miros de zăpadă și gust de coca-cola. Poate era Wangzi transformat în ceas. Ticăiala lui era enervantă, asurzitoare, benefică. De te-ai face neant într-o seară cu miros de cânepă! Fiordul cald se topea. M-am uitat în dispariția fiordului.