Poezie
Luna
(Luceafara)
3 min lectură·
Mediu
Un vant ma loveste peste ceafa
Eu il ignor, gandindu-ma la stele
Si tot privesc spre cer,
Spre luna statatoare
Si ca prin vraja-apare
Si steaua cazatoare.
O urmaresc, atent,
Si-mi pun si o dorinta...
O modelez, o-analizez,
Ca in final sa-mi iasa.
E vorba de un vis mai vechi
De-o tanara craiasa.
Si parca luna ma priveste-n ochi,
Si parca imi raspunde:
De n-as fi stea, baiatul meu,
De lume mi-ar fi frica
De sentimente, de copii,
De-o pensie prea mica.
Ma uit la ea, o memorez
Sa stiu ca ei ma adresez
Si stau putin sa ma gandesc
Privind-o \'ntins pe iarba...
Si o privesc, zambind usor,
Si-ncep s-o strig incetisor:
...de n-ai fi stea, o... luna mea,
Eu imediat ti-as arata
Ce facem noi cand esti plecata,
Si-ai intelege de indata
Aceasta viata minunata.
Luna-ntelese si tacu.
Expresia ii disparu.
Eu o privesc in continuare,
Si ii admir a sa grandoare.
Si-ntr-un tarziu, de somnolenta,
Ma duc sa fac, in pat, prezenta.
Si-adorm lejer cu luna-n gand...
Dar iata ca un vechi amic
Renaste-n a mea minte
E acel vis, select, linistitor
Nuantat cu ceva nou, prevestitor
Si ma trezesc uimit
Ca visul nu-i acelasi.
Incerc apoi din nou s-adorm
Si-aproape reusesc...
Dar ma grabesc spre geam sa vad
Ca nu e visul ce-l gandesc
E mai real, mai plin de viata,
Afara-i tanara craiasa...
Dar iata ca n-o vad in ceata.
Ea este luna ! O cunosc
Dupa aspectul sau celest si vocea sa divina.
Dorinta mea s-a implinit
Am vrut ca ea sa vina.
Ea ma priveste si-mi vorbeste:
O viata am, si-o zi mi-o pot petrece aici
Tu m-ai chemat, eu am venit
Dar cerul vi s-a innegrit
Am coborat din cer pentru a fi cu tine
Sa inteleg cum este sa fii om
Pe-acest taram des luminat de soare.
Invata-ma, de stii ceva, din viata ta...
O zi voi sta, iar maine voi pleca.
Ma uit, in ochii ei pierdut,
Si merg in nestiinta...
Si ma uimeste tot ce vad
In aceasta fiinta...
Pe ea o stiu de mii de ani
Dar nu am mai vazut-o
E tot asa cum a mai fost
Si cum pe veci va fi...
Ma plimb cu ea, tinandu-ne de mana
Si merg cu pas marunt, in ritmul ei...
Si coboram incet in vale,
Langa o apa statatoare.
Acolo se priveste in oglinda
Si-aude vorbe, ce parca o alinta
Ii spun in felul meu sa stea,
Si sa ramana doar a mea...
Ea se-ntrista, vazandu-ma pierdut
Si-mi spuse pe un ton acut...
Nu pot ramane-aici.
Ti-am explicat.
Nu te uita asa,
Si nu fi suparat.
Eu, egoist, o rog din nou sa stea
Nu-mi pot imagina s-o vad cu-altcineva
S-o vad langa o stea, sau un brav meteor
Mai bine sa orbesc, ca sa nu mor de dor!
Dar stau si reflectez...
E doar un satelit...
Nu vad de ce-as ramane
Eu vesnic amagit...
Si-mi vine mintea-n cap
Si-o iau pe luna-n brate
Ea ma saruta tandru,
Iar eu o dau la rate.
Se zbate ea sa-nnoate
Dar nu prea se descurca...
Auzi tu, satelit,
Sa-mi dea mie de furca!
023044
0
Pentru texte ca acestea există un singur cuvânt: penibil; nu, mai există unul: jenant.
Și cum o subintitulezi? Luceafără? De fapt, ai recunoscut deja că te-a lovit vântul în ceafă... așa de tare bătea prin Bucuresti? Sper că numai pe tine te-a nimerit, sărăcuțul, și mai ești și lovit de tunet.
Da, înțeleg, \"poezia\" ta este rezultatul unor intemperii cerebrale care te-au făcut să dai la rațe. Numai că noi nu suntem rațe și ne amuză / îngrețoșează (ce molipsitor ești, ptiu să nu de deochi) asemenea... aberații cu iz de versificare.
Vroiam să te \"laud\" măcar pentru lipsa greșelilor gramaticale, dar corect este \"înota\" cu un singur N.
Andreea