Poezie
În oglindă
2 min lectură·
Mediu
Fericire alături de cei dragi,
Îi tot curgea prin urechi.
Ar fi vrut nespus acele priviri vechi,
Să-l răsară din gândurile tot mai vagi.
Adesea privea afară, pe fereastră
Statuie era și atrăgea muști
Ochii tociți i se mișcau după arbuști
Să guste din distracția ilustră.
Stătea lipit, cu botul în cer,
Lipsit de-un gând mai putred cum era,
El tot stătea și iar visa,
Și se întorcea la chip de fier.
Pielea zbârcită i se prelingea prin colț,
Iar ochii lipsiți de viață ieșeau din orbită
Spinarea dură, încet i se încleșta,
Mâinile strângeau gâtul ce dispărea,
Umerii se spânzurau în lumina părăsită
Și buzele i s-au strâns în boț.
În ochi, fereastra nu mai este,
Rămâne dus de propria existență,
În oglindă, el își gusta din prezență,
Singur este, uitat de veste.
Zace și încearcă amarnic să vorbească,
Cerșește după un sunet, o veste de dincolo,
Geme și zbiară în oglinda firească,
Până nici el nu se mai vede acolo.
Cu umor se împinge și răsuflă
În gratii îl țin mâinile ce se răsfrâng,
Îi înăbușesc copitele și apoi Îi strâng,
Intestinele de pe pereți.
În oglindă, el nu se mai aude,
Doar urletul sângelui cum cade,
Se duce și el și iar zace gol,
Se târâie și mănâncă sol.
00785
0