Paul Ionescu

Cărțile de la editura Trei sunt slabe. Au un public țintă care nu depășește vârsta de 16 ani sau coeficientul de inteligență cu numărul 35.
Între un film de categoria G de la Hollywood și această carte nu este absolut nicio deosebire.
Ba este.
Pe carte trebuie să dăm bani, iar filmul se poate descărca gratis de pe IzoHunt.
Un roman ieftin, care nu merită publicitate.
Iar descrierile semi-pornografice ale autorului articolului dovedesc apetența lui pentru sordid, pentru artificial, pentru consumism.
Există, deci (am aflat azi), un consumism literar.
Și un consumism literar.

fetița dezlănțuită.
Sunt multe de spus despre text. Dar acum nu îmi vine în minte decât imaginea luizei – tânără ca un posludiu.
Imaginea Luizei – încă fecioară, o feciorie nelegată de himen, de experiențele sexuale, o feciorie legată strâns de sentimente. De felul de a fi.

Da. Nici eu nu banuiam că Luiza se schimbă. Și totuși se.

Găsesc aici o poezie care nu are nimic de-a face cu poezia scrisă în prezent.
Și o spun la modul “apreciativ” – cel mai bun lucru pentru un poet este să nu fie influențat de ce se scrie pe aici, pe acolo, pe dincolo și totuși să fie “citibil”.
Și tu ești “citibil”.
Adică acest text nu plictisește cititorul. Nu îl oprește la jumate. Îl faci să continue. Să vrea mai mult.

Da. E simplu și strunit. Și mai vreau să punctez ceva.
Legat tot de erecția florilor.
Acest \"mirosit de erecție\" are mai multe sensuri. Un sens intim de îndrăgostită, de pătimașă, pentru cei ce nu văd mai departe de erecții și un sens floral.
Botanic chiar.
Asta îmi place. Ambiguitatea asta voită.

Din păcate, sau poate din fericire, asta este o cauză pierdută.
Pierdută definitiv.
Și irecuperabil.
Ce adevăruri? Care adevăruri? De ce fac acești oameni greva foamei?
Eu zic că de kiki.
România nu se mai află în anul 1990, când astfel de spectacole produceau deliciul presei și al poporului.

O astfel de acțiune în 2008 poate, eventual, să producă o știre marginală undeva în zona orei 2.30 PM.
Apoi, toată lumea știe că, nu a fost o revoluție. Și nici revoluționari.
Și atunci pentru ce demonstreaza?

Toată lumea știe că revoluționarii ăștia au fost în simbria puterii și au avut numai de profitat – un deceniu au avut de profitat.
Așa că de ce să mă solidarizez cu ei?
Aș dovedi o crasă necunoaștere a politicii românești din ultimile două decenii.
Deci nu mă solidarizez.
Simplu.

Este părerea mea.
Personajele sunt “tușate” bine. Există nerv. Și o oarecare “detașare” care vine pe “filiera”: “neafectat vizibil de cele auzite”.
Și are farmec.
Farmecul perioadei interbelice, poate.
Cuvinte ca: “situațiune”, “petele de lumină ce marchează ieșirile”
Sau poate mi se pare.

Este impresionant sau cel puțin pe mine m-a impresionat “miros atentă erecția florilor”. Este pentru prima dată, de multă vreme, când văd o construcție cu totul și cu totul originală. Și frumos integrată în text.
De fapt textul este foarte bine “strunit” cap coadă.
Până și saliva, care este în general generatoare de scarbă, de silă, aici nu deranjează nici vizual, nici. Nici, nici.
E ca și cum cititorul devine intim cu tine și e normal ca schimbul de fluide să nu-l deranjeze, așa cum nu l-ar deranja…
Dar să nu intram în amănunte.
Poezia este.

Cred că toată lumea a trecut sau trece prin experiența asta.
Experiența “ghicitului”: câte femei au orgasm, câți bărbați beau bere și se uită la futbol; câte stele, dacă este sau nu este calea lactee, casiopeea în w.
Importante sunt, de fapt, luminile orașului – city lights -

Poezia transmite toate aceste stări deci este o poezie buna, reușită.
Chiar și oamenii care se uită urât la tine se simt în poezie – reușești să surprinzi cu farmec o mulțime de flashoff-uri.

Trebuie să ne amintim, să ne reamintim că Armenia a fost primul stat creștin. Asta spune multe despre acest popor pentru care eu personal am o simpatie deosebită.
Turcii nu o să recunoască niciodată genocidul – prea a fost făcut în perioada când Mustafa Kemal trăia – și după cum știm Mustafa Kemal este tatăl Turciei, e greu după aproape o sută de ani să recunoști o minciună care a stat, într-un fel, la baza statului laic turc.

Nu au recunoscut ei, rușii, masacrul de la Katin, decât după prăbușirea URSS și asta din cauză că au avut o perioadă de instabilitate, de slăbiciune – am convingerea că Putin în 2008 nu ar mai recunoaște Katin-ul.

Turcia este membră NATO și în curând, foarte curând, o să fie membră UE.
Turcia este ca forță militară nr.2 după Statele Unite în cadrul alianței.
Turcia a fost și este un aliat de bază al americanilor.
Turcia a luptat în Coreea, în Vietnam, în Golf, în Irak, în Afganistan.
Turcia are o economie dinamică, fabrică orice de la ac la avion, are piețe pentru desfacere și deloc de neglijat are peste 3 milioane de lucrători formați în Germania.

În Turcia există de peste 70 de ani așa numitul “echilibru de aur” – orice încercare a fundamentalismului islamic de a ajunge la putere este reprimat fără milă; armata e suverană și face toate jocurile politice – un general din armata turcă are mai multă putere decât președintele.
Asta este moștenirea lui Mustafa Kemal.

Iar Armenia este un stat care de abia s-a desprins din URSS.

Sincer îmi pare rău, dar Turcia are o poziție de forță, Turcia este un arbitru în Orientul Mijlociu, Turcia are relații până și cu Israelul, deci este greu, foarte greu ca armenii să obțină această mărturisire. Cel puțin în prezent sau în viitorul apropiat.