iarnă

un poem impecabil. intr-o pictura, daca e necesar, pana si ciorile pot fi roz, daca hartia le imbie, si artistul le stie aduna acolo. tocmai aparenta nepotrivire a albastrului cerneala, cu negrul pasarilor iernii, imi acorda acum toata libertatea de gandire si imaginar. albastrul cerneala este cea mai adanca privire, albastrul este si cea mai rece dintre culori, aceste insusiri sunt cunoscute, dar in valoarea sa absoluta, albastrul este culoarea cea mai pura inafara vidului total al albului neutru. deci uite cum se leaga imaginea acum, ca o pictura! albastrul- metafora a puritatii albului. apoi, a intra in albastru seamana intrucatva cu Alice din Tara Minunilor de cealalta parte a oglinzii. albastrul e asadar reveria, dar devine o cale a visului cand e inchis. gandirea constienta lasa loc celei purtate de gand, tot asa cum lumina zilei devine pe nesimtite lumina albastra a noptii. climat al irealitatii, albastrul rezolva deci in sine insusi contradictiile si alternantele care ritmeaza viata umana. miscarea sa pentru un pictor precum Kandinsky de exemplu, este deopotriva miscare dirijata spre propriul sau centru, si care in acelasi timp, atrage omul catre infinit..
si daca am ajuns cu gandul pana acolo, pana si hartia poroasa poate suporta atunci, orice culoare..

e minunat punct de pornire spre infinit acest poem de tip haiku, ce respecta pana si tiparnitele unei lumi ce nu ne va apartine niciodata..
felicitari autorului!

Linea